pridvorul lui laurentiu dumitru

† Calinic Argatu, Episcop al Argeşului şi Muscelului

Dacă regret mereu şi nu mă mângâi este faptul că n-am mulţumit lui Dumnezeu, mai de mult şi nici chiar acum n-o prea fac, socotind că Dumnezeu îmi este dator (ca să vezi!) mereu. N-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a zidit pe lumea aceasta! Nu i-am mulţumit pentru darurile Sale cele multe, sădite în viaţa mea, bătrână de acum!

Ca să mulţumeşti din inimă Ziditorului Dumnezeu, înseamnă că trebuie să ai o mare delicateţe, o sfiiciune de Părintele Luminilor! Că mi se cuvine totul, aşa m-am trezit demult, crezând că Dumnezeu este Cel dator să-mi dea daruri peste daruri. A făcut-o cu vârf şi îndesat. El şi-a făcut „datoria”, încerc să zic, cu mult curaj, dar de mulţumit am mulţumit?

Se vede cât de colo, că la bilanţul duhovnicesc am rămas codaş. Iar a spune aceasta nu înseamnă că am făcut pocanie în public şi gata, m-a iertat Dumnezeu de păcatul celor nouă ingraţi, leproşii din Sfânta Evanghelie.

Mai în glumă (vai de ea glumă!), mai în serios, obişnuiesc să afirm (după cum şi este!) că fac parte din numărul celor nouă, care, din păcate, au uitat de bunătatea binefăcătoare a lui Dumnezeu.

Să nu se creadă că sunt ultimul nerecunoscător, dar îmi spun mie, fără cruţare, că n-am făcut o osteneală din a mulţumi atât cât trebuie, nu numai lui Dumnezeu, dar nici părinţilor ca cei mai apropiaţi binefăcători dintre oamenii de pe faţa pământului.

Nici mamei, dar nici tatei, cei doi părinţi atât de încercaţi de greul zilei. Când tata mi-a spus, că atunci când era în lagăr în Siberia şi era pus pe drumul exterminării, s-a rugat la Dumnezeu, să-l scape că are prunci de crescut. Atunci primea forţe, de la Dumnezeu cu gândul la casă, la pruncii care aşteptau izbăvirea. Iată, îmi spunea tata, sunt aici! S-a săvârşit minunea! Dar nici atunci, năpădit de lacrimi, nu mi-a venit în minte să mulţumesc lui Dumnezeu şi tatălui meu!

Când mama îmi povestea de groaza războiului, bombardamentele şi asupra casei noastre, scăpând ca prin minune, găsindu-mă în leagăn umflat ca un pepene de plâns, lăuda pe Dumnezeu că a scăpat să nu moară pentru a mă creşte, nici măcar atunci, n-am putut mulţumi. Dau şi acum vina pe râurile de lacrimi care mi-au amuţit graiul.

Mergând prin lume, mai mult „singur pe lume”, în cale am întâlnit oameni care m-au ajutat atât de mult! Unii dintre ei au plecat în Ţara de peste veac. Nu le-am spus cuvânt cald de recunoştinţă. Doamne, şi câţi trimişi de-ai Tăi nu m-au întâmpinat şi însoţit şi ajutat pe cărările sucite ale acestei vieţi! Dar şi acum, la fel, Doamne Dumnezeule, sunt pline drumurile de trimişii Tăi, fără de care n-aş putea face mare lucru. Nici lor nu le-am mulţumit aşa cum se cuvine.

Am început şi nu mă voi opri, cu ajutorul Tău, Doamne, să le mulţumesc şi să scriu despre fiecare în parte, cum m-au ajutat ca îngerii.

Filozoful Aristotel, în Diogenes Laertius, întreba: „Ce îmbătrâneşte iute? Recunoştinţa!” Era răspunsul care cădea direct în moalele capului.

Iar Menander, parcă ar fi fost şi el dintre cei nouă, îndrăznea a spune: „După primirea darului repede îmbătrâneşte recunoştinţa!”

Iisus Hristos nu ne cere recunoştinţă. Parcă venind şi pe la noi, prin România, prin Grădina Măririi Sale, ar fi auzit proverbul care sună a secetă usturătoare: Nu-i poţi cere omului ceea ce nu are! Obraz subţire, am zice?!? Recunoştinţă şi mulţumire?

Iată că Iisus a săvârşit vindecarea ca un Domn şi Dumnezeu, ştiind că cine-i înţelept vede mai bucuros că lumea are nevoie de El, decât că este obligată prin recunoştinţă, cum ar depăna întru gândire şi bietul Gracian şi ceea ce se întâmplă pe tot cuprinsul lumii.

Iisus Domnul citeşte în inima noastră şi va trebui să fim tare grijulii, să nu cădem într-o latură împănată cu ipocrizie, că adică: „recunoştinţa celor mai mulţi nu-i decât o dorinţă tainică de a primi binefaceri şi mai mari”, cum scria mai demult, La Rochefoucauld.

Iar coborând şi mai mult în cetate, ne vom întâlni cu Goethe, care ne aduce bine aminte: „Când întâlnim pe cineva care ne datorează recunoştinţă, îndată ne aducem aminte. Cât de des putem întâlni pe cineva căruia îi datorăm recunoştinţă, fără să ne gândim la aceasta!”

Mai mult, parcă-i „făcut”, atunci când faci bine cuiva care are nevoie, sau te roagă, nu se lasă până nu te nimiceşte. De ce, oare, se pune fulger întrebarea? Ca să nu mai fii, să nu te mai întâlnească pentru că se simte jignit că trebuie să dea bineţe şi să mulţumească! De aceea, peste capetele noastre cade fără cruţare sabia lui Damocles: „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!”

Mai sunt şi alte proverbe edificatoare pe care bine le ştiţi, născute din durerile nerecunoştinţei. Doar Dumnezeu şi mama ştiu mai bine ce este aceasta.

Mai anii trecuţi, profesoara universitară Rosa del Conte, ne-a lăsat pentru totdeauna, dar de inimă, tălmăcirea operei lui Eminescu, în cartea: Eminescu sau despre Absolut. Nici că se putea lucru mai frumos, ca o italiancă, inspirată de Sus, să ne arate ce minune ne-a făcut Dumnezeu, trimiţând pe Mihai Eminescu în România acum 158 de ani.

Îţi mulţumim Doamne Dumnezeule, din adâncul inimii, pentru toate darurile Tale, dintotdeauna, făcute nouă cu îmbelşugare şi pentru purtarea celor nouă leproşi, să ne ierţi degrabă şi pe noi de-a pururi!

Cu cei nouă, vin şi eu, Doamne Iisuse în sfârşit, şi Te rugăm să ne auzi şi să ne primeşti zicând: Iată-ne! Fie voia Ta!