pridvorul lui laurentiu dumitru

† Calinic Argatu, Episcop al Argeşului şi Muscelului

Auzim uneori spunându-se că azi nu s-ar mai face minuni! Cei care spun şi cei care cred pe cei care spun aceste vorbe – trebuie s-o spunem tăiat – sunt într-o amară rătăcire. Cum, adică, nu se mai fac minuni?
Ce înseamnă un răsărit de soare? Dacă n-ar răsări soarele într-o zi, aşa într-o doară, că s-a gândit să lenevească puţin, şi să răsară tocmai peste o zi sau mai bine de o săptămână, ar fi un semn cumplit şi groaza s-ar aşeza pe sufletul nostru. Atunci am striga la Dumnezeu să ne dea înapoi soarele! Să se trezească din somn! Iar cei mai nebunatici am striga la Dumnezeu: Cum de-ai îndrăznit să ne iei soarele? Mai poţi spune că răsăritul soarelui nu-i o minune?
Să trecem acum în chip cosmic la om. N-am să spun acum ce a însemnat crearea omului şi tot ce ţine de acest fapt unic în univers. Sofocle, marele dramaturg grec, cu câteva secole înainte de Hristos, a scris în Antigona: În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s! Dacă am sta un pic şi am reflecta la acest miracol numit om, ba, mai mult, dacă am pune mâna pe o carte de anatomie, sau mai la îndemână, dacă am întreba un medic ce înseamnă această zidire numită om, am rămâne uimiţi de cele ce am auzi!
Personal, am fost uimit şi treceam din uimire în uluire, gândindu-mă la atotînţeleptul gând divin, la Dumnezeul Creator, la ceea ce El ne-a dăruit: această divină zidire, cum scria Vasile Militaru.
Ce mare bucurie să vezi dinamica divină! Totul, în Cer şi pe Pământ este într-o mişcare fantastică! Profetul David, inspirat de Duhul Sfânt intrând în extaz a scris: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!” (Psalmul 18,1)
Da, Cerurile spun! Dar pământul ce ne grăieşte nouă cu tot ce a zidit cu îmbelşugare pe întinsul lui?
Cine n-a văzut florile? Dar pruncii frumoşi ca îngerii? Trilurile ciocârliei, corurile cereşti şi pământeşti, operele clasice şi alte minuni ale mâinilor omeneşti, nu se aud oare şi se văd la fiecare pas?
Nu ştiţi că şi mama este o minune a lumii?
Voi scrie într-o zi, dacă mă va ţine Domnul sănătos, despre minunile sădite de Dumnezeu din iubirea Sa pentru noi cei de ieri, cei de azi şi cei de mâine.
Am auzit mai de mult sau poate am citit, nu-mi aduc aminte exact, de o poveste de-a dreptul minunată. Se spune că Dumnezeu a chemat toate neamurile pământului ca să le dea fiecăruia câte o ţară de care să se bucure. Au venit şi românii cu mare bucurie şi cu grabă să primească patria pământească. Seara românii au stat mai târziu şi de bucuria mare s-au cinstit din rodul grâului şi al vinului mai ales! Când s-au trezit, era pe la amiază. Sculându-se n-au mai văzut pe nimeni. Toţi şi-au primit ţara şi au plecat, rămânând doar românii cei din urmă şi fără ţară.
S-au gândit ce să facă şi unul mai hâtru a zis:
- Să mergem la Rai şi să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea şi nouă o ţară!
- Bine, au zis în cor camarazii lui, să mergem la Dumnezeu.
Când au ajuns la porţile Raiului au bătut cu spor fără să le deschidă cineva. Atunci au început să strige din răsputeri ca să audă Dumnezeu. Auzind Dumnezeu strigătele spornice, îi zice lui Petru:
- Vezi, Petre, cine strigă acolo? Iar Petru, după ce a văzut, a zis Domnului:
- Românii, Doamne, de bucurie, au cam întârziat şi s-au sculat târziu şi acum au venit să primească şi ei o ţară.
- Bine, Petre, să le dăm şi lor o ţară!
Petru a zis lui Dumnezeu:
- Doamne, n-a mai rămas nimic. Totul a fost împărţit!
- Ei, cum Petre, chiar n-a mai rămas nimic? Iar Petru îi spune lui Dumnezeu:
- Doamne, ar mai fi un loc păstrat pentru Tine, ca să ai unde să ieşi la apus sau răsărit de soare.
- Bine, Petre, dă-l românilor!
Şi aşa au căpătat românii cel mai frumos loc din lume!
Această povestire mi-a venit în minte duminică, pe 26 septembrie 2004, când am urcat muntele la mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă, unde stareţul Modest, cu ajutorul oamenilor de bine, a ridicat o frumoasă biserică de lemn care a fost sfinţită.
Pe pieptişul muntelui, mii de creştini argeşeni, musceleni şi de pe alte plaiuri româneşti, au venit umplând cărările ca albinele în ciorchine bogate de credinţă şi bucurie duhovnicească.
Când a văzut aşezământul, Vlădica Dunării de Jos, Preasfinţitul Casian, l-a numit „meteora României”.
N-am văzut până acum un munte luat cu asalt pentru a ajunge şi părtaşi să se facă, la sfinţirea ostenelilor monahale, minunaţii creştini şi creştine iubitori de Dumnezeu!
Aceasta mi-a umplut inima de bucurie!
Parcă vedeam aievea, pe cei dintâi români care luau cu asalt porţile Raiului, pentru a ajunge la Dumnezeu, ca să dea o ţară ca o dumbravă minunată!