pridvorul lui laurentiu dumitru

Pr. Dorel Stoica, Câmpulung-Muscel

Am reflectat îndelung şi de multe ori asupra fenomenului religios, moral şi social din vremea în care trăim, de cele mai multe ori legat conjunctural de aspectul caritativ al vieţii sociale şi religioase. Epoca noastră poate fi numită pe bună dreptate, un moment istoric al sincretismelor, de cele mai multe ori confuze, tragice, ba chiar periculoase pentru cei mai mulţi dintre noi. Din ce în ce mai mulţi scriitori sau pseudo scriitori, filozofi de duzină, mulţi dintre ei plătiţi şi îmbătaţi de lumină luciferică, încearcă să ne convingă cu argumente care de care mai bizare, cum că toate drumurile sunt valabile şi că toate converg spre acelaşi ţel, al fericirii. Aceştia nu ştiu fireşte, un mare adevăr enunţat cu multe secole în urmă de către Sfinţii Părinţi, care spuneau că nu există decât două căi: calea vieţii şi calea morţii. Problemele majore ale omenirii în general şi ale noastre în special, şi anume: conflicte armate care lasă în urmă morţi şi mutilaţi fizic sau psihic, nenumărate boli, necazuri, nemulţumiri, frustrări, singurătate, copii părăsiţi şi crescuţi prin corespondenţă, etc., duc la o debusolare tot mai accentuată a individului, la consum de droguri, la anxietate, la nebunie. Speculând toate aceste situaţii de fapt, multe sisteme ideologice sau religioase, se apropie de sufletele oamenilor , aşa cum ne spune Mântuitorul, ca nişte lupi îmbrăcaţi în piei de oaie. Ca preot vieţuitor în mijlocul acestei lumi zbuciumate şi plină de contradicţii, am fost deseori întrebat de mulţi semeni , de toate vârstele, dar mai ales de tineri ,care este calea pe care trebuie să meargă. După modestele mele posibilităţi, le-am pus înainte cuvintele cele pline de Har şi Adevăr ale Mântuitorului: ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa’’… Am fost tot mai des întrebat în ultima vreme, dacă un bun creştin, poate să fie totodată şi mason sau francmason. Am citit şi pe internet, acest „ştie tot ‚‚ al prezentului, şi am văzut tot mai multe întrebări legate de acest subiect. De aceea, m-am gândit, ca în rândurile de mai jos, să reiterez câteva consideraţii legate de aceasta, ştiut fiind că mai ales noi preoţii, vom da seama înaintea Dreptului Judecător, de felul cum am lucrat pentru a ne păzi turma ce ne-a fost încredinţată. Legat de titlul articolului, accentuez faptul că atât doctrinele adevărate ale Bisericii Creştine, cât şi multe teorii filozofice moderate şi benefice sunt agresate de spiritul dizolvant al francmasoneriei, de multe ori generalizat ca paradigmă ideologică dominantă a unei modernităţi crepusculare.

Vorbind despre Biserica Creştină Ortodoxă, singura care poate duce la mântuire pe cel ce crede şi devine prin taina Sf. Botez fiu al ei trăind după normele şi preceptele ei, trebuie să spunem că între adevărurile dogmatice şi lucrarea de filantropie ca emanaţie logică şi perpetuă a iubirii de Dumnezeu şi iubirii pentru aproapele, există o legătură indestructibilă.

Filantropia creştină, poate fi înţeleasă şi practicată numai în contextul iubirii neţărmurite a lui Dumnezeu faţă de lume, care trebuie să răspundă la rândul ei prin aceeaşi dragoste, având ca punct de plecare, iubirea dusă până la sacrificiu suprem pentru semen, după exemplul Mântuitorului Hristos. După învăţătura Bisericii noastre, Dumnezeu este Creatorul Absolut al tuturor celor văzute şi nevăzute, al întregului univers. El există prin Sine –Însuşi, din veşnicie (aseitatea). Descoperirea divină, sau Revelaţia divină, este actul liber, supranatural, prin care Dumnezeu,din proprie iniţiativă şi putere, Se descoperă oamenilor (George Remete, Dogmatica Ortodoxă, 1997, p.91). Revelaţia naturală care este descoperirea lui Dumnezeu din perfecţiunea cu care funcţionează macro şi micro-cosmosul, este completată cu Revelaţia supranaturală, care este comunicarea efectivă între Dumnezeu Întreit în Persoane, şi între om, creat ca rege al Creaţiei. Am accentuat lucrul acesta, pentru că aşa cum o să vedem mai departe, pentru Francmasonerie,divinitatea, nu este o persoană cu care poţi intra în dialog, aşa cum facem noi creştinii cu Dumnezeu, ci divinitatea lor se reduce la Marele Arhitect, sau Arhitectul Universului, impersonal, şi deci în imposibilitate de a dialoga cu oamenii, fie ei chiar masoni. Cei doi stâlpi de sprijin ai Bisericii , sunt Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie. Sf. Scriptură este o cale de transmitere, de comunicare a revelaţiei supranaturale, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu, se dă imuabil, fix, dar continuu valabil, adică este dat de la început tuturor generaţiilor, fiind veşnic şi definitiv. (Mihail Gavril, Biserica, sinagoga, loja, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 2007, p. 12). Interpretarea Sf. Scripturi se face numai în şi de către Biserică, fiind prin excelenţă o carte a Întrupării şi Învierii Domnului Hristos, precum şi o carte a lucrării Duhului Sfânt în lume. Sf. Tradiţie, este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos Capul şi Întemeietorul ei, care este neschimbat, adică revelat întreg, întrupat, răstignit şi înviat, care Se împărtăşeşte Bisericii în timpul care curge, cu infinitele experienţe umane personale. (Pr. D. Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I.B.M.O. vol. I, 1996, p.19). Dogma despre Sfânta Treime spune că Dumnezeu este Unul singur ca Fiinţă, dar Întreit în Persoane (ipostasuri): Tatăl, Fiul şi Sf. Duh, fiind iubire deplină, împărtăşită de cele trei Persoane, distincte, imuabile, egale şi nedespărţite. Întregul univers se mişcă armonios, mânat de legile energiilor divine necreate, ”iar ieşirea din eternitate prin creaţie, sfârşeşte cu intrarea în eternitate prin Înviere’’ (D. Stăniloaie, op. cit .p. 321). Vorbind despre un subiect care de asemenea este controversat, antropologia, cunoaştem din descoperire Divină, că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea cu El. Chipul,este aceea că omul are sădită în el, conştiinţa binelui şi răului, iar asemănarea, este tendinţa continuă spre a fi asemenea cu Dumnezeu în perfecţiune. Biserica ne învaţă că sufletul care este nemuritor şi veşnic, începe să existe odată cu trupul şi nici unul nu este anterior celuilalt. Despre Iisus Hristos Mântuitorul, Biserica ne învaţă că este Fiul lui Dumnezeu,a doua Persoană a Sf. Treimi, născut din Tatăl, mai înainte de toţi vecii, şi prin care toate s-au făcut. Iisus Hristos S-a pogorât în lume, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria făcându-Se om, a trăit pe pământ, a pătimit, a fost răstignit, a înviat din morţi, făcându-Se prin aceasta Mântuitorul omenirii şi întemeietorul religiei creştine care Îi poartă numele. A treia persoană a Sf. Treimi este Duhul Sfânt, despre care Biserica ne învaţă că este de o Fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, dar purces numai de la Tatăl. Este numit chiar de Domnul Hristos, Mângâietorul, Duhul Adevărului. După Înălţarea Domnului Iisus la Cer, opera Sa de mântuire se continuă în lume, indispensabil, de către Duhul Sfânt, care îi sfinţeşte pe oameni prin lucrarea Sa mântuitoare. Biserica lui Hristos pe pământ, întemeiată de Mântuitorul Hristos în chip nevăzut prin Răstignirea pe Cruce, este singura instituţie divino-umană, care deţine întreg Adevărul revelat, şi singura care îl poate duce pe om la mântuire.

Am creionat câteva jaloane de indispensabile învăţături creştine ,ca acei care doresc să se întărească în lupta lor cu alte ideologii şi greşite învăţături, să aibă un punct de sprijin rezistent, cunoscând singurele adevăruri mântuitoare.

Voi vorbi acum, în câteva cuvinte despre francmasonerie sau masonerie (este acelaşi lucru), încercând să aduc în faţa cititorului elemente despre începuturile acestei societăţi învelită în mister, despre „doctrina’’, şi ideologia ei.

Francmasoneria este după propriile definiţii, asociaţie, sau societate, sau organizaţie, sau alianţă, sau fraternitate, sau instituţie, etc. Cuvântul mason, înseamnă zidar. Francmasoneria nu era iniţial decât breasla zidarilor liberi, care îşi păstrau cu sfinţenie secretele meseriei lor de zidari. De aceea, spun ei, începuturile masoneriei se pierd în negura timpurilor arhaice, începând cu Turnul Babel şi mai ales cu Templul lui Solomon. În legătură cu construcţia acestui templu, masonii vorbesc despre regele Hiram al Tirului, ca fiind arhitectul tocmit de regele Solomon pentru construirea marelui templu din Ierusalim. În evul mediu, când construcţia marilor catedrale era apanajul şi privilegiul meşterilor zidari, masoneria capătă forme de organizare din ce în ce mai bine structurate. Prima organizaţie numită LOJĂ, se înfiinţează în Anglia, în anul 1716. Apoi, la puţin timp, iau naştere loji masonice în Scoţia, Irlanda, mai târziu în Franţa, apoi în SUA, şi în mai toate ţările civilizate ale lumii. După înfiinţarea primelor loji masonice, alcătuite în totalitate numai din adevăraţi meşteri zidari, aşa numita masonerie constructivă, se formează paralel şi se pliază pe vechea organizaţie, o altă configuraţie de masoni, care nu aveau nimic în comun cu zidarii liberi. Această organizaţie secretă, numită masonerie speculativă, nu are nimic de a face cu zidăria, ci se foloseşte în mod parazitar de numele breslei, în sens metaforic. Organizarea lojilor masone, este făcută după ritualuri ezoterice. Membrii sunt selectaţi cu multă atenţie, cu multă rigurozitate, şi au o ierarhie bine statuată, de la gradul 1, până în vârful piramidei, la gradul 33. La noi în ţară,primul mason a fost Anton Maria del Chiaro, secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu,şi mai târziu al domnitorului C. Mavrocordat. El înfiinţează prima lojă masonică la Galaţi în 1734, şi apoi o alta la Iaşi. Mai târziu, în 1881, ia fiinţă Loja Naţională din România În perioada interbelică, mai ales sub conducerea lui I. Pangal, masoneria română ajunge la apogeu, fiind însă desfiinţată la intervenţia Bisericii Ortodoxe Române. Acest lucru s-a făcut în urma unui studiu asupra Francmasoneriei, alcătuit de mitropolitul Ardealului N. Bălan, şi aprobat de Sf. Sinod al BOR, în şedinţa din 11 martie 1937. În perioada comunistă, mulţi masoni sunt închişi sau emigrează. Se înfiinţează două loji masonice româneşti în exil, în Franţa şi în Israel. După 1989, sub egida loji numită Grande Oriente d-Italia, se redeschide Masoneria Regulară Română. Autorităţile de atunci, simţind gustul dulce-amărui al puterii care se întrezărea la orizontul masonic, consimt cu bucurie. Mai mult, unul dintre preşedinţii de atunci, fost nomenclaturist, a dat o declaraţie care astăzi, oamenilor de bine le pare cel puţin hilară. Acesta a spus într-un interviu, că: ”Francmasoneria este una din cele mai importante cărţi de vizită ale unei naţiuni’’(sic!). Cu toate că BOR luptă din răsputeri pentru educarea tineretului român într-o curată şi frumoasă ideologie creştină, pe moment s-a adoptat o luptă pasivă. Într-una din cărţile sale despre masonerie, Dan A Lăzărescu, spune cu nonşalanţă, că în masoneria română, a intrat „de la vlădică, până la opincă’’.

Voi creiona mai jos, câteva aspecte din ideologia masonică.

În cartea lui W. Kirk. Mac Nulty, Francmasoneria,simboluri,secrete,semnificaţie, apărută sub traducerea Liana Sand,Buc. Ed. Enciclopedia Rao, 2006, găsim câteva sute de simboluri ale masoneriei universale, majoritatea plecând de la unelte de zidărie: mistrie, şpaclu, compas, scară, şorţ, etc.,precum şi numeroase informaţii despre lojile masonice din întreaga lume. Alături de acestea însă, găsim şi multe simboluri cu caracter religios. De altfel, pentru candidaţii ce vor să fie primiţi în gradele 3 şi 10 ale lojilor masonice, ritualurile sunt un amestec de păgânism şi creştinism. Astfel, candidatul este introdus într-o cameră unde se află un coşciug, o tigvă de mort, o biblie, şi un vas care conţine sânge uman şi vin roşu.(după descrierea lui Jean Marques Riviere), ceea ce ne duce cu gândul la misterele ezoterice de la Eleusis. După unele ritualuri masone, pentru a fi admis în lojă, trebuie să crezi într-o pseudo-divinitate, Marele Arhitect al Universului, care este de fapt un dumnezeu al masonilor. (Radu Comănescu, Emilian Dobrescu Istoria Francmasoneriei, ed. Tempus, Buc.1992,p.213.) În cadrul ritualului scoţian al celui de al 33-lea grad ( ultimul şi cel mai important al masoneriei, şi care înseamnă –suveran, mare inspector general), se vorbeşte de instaurarea unei religii masonice, ca ultim ţel şi deziderat, după ce în prealabil se va fi petrecut distrugerea Bisericii Catolice. În cadrul ritualului pentru gradul al 30-lea, numit şi kadoş (sacru, în ebraică), se impune candidatului să fie combatant împotriva guvernanţilor şi preoţilor, fapt simbolizat prin călcarea în picioare a tiarei papale. (Jean Marques Riviere,Ritualurile secrete ale Francmasoneriei,după arhivele Marelui Orient şi ale Marei Loji a Franţei,Ed. Herald, Bucureşti, 2005, p. 233.). De asemenea, caracterul subversiv şi antieclesial al Masoneriei, este pe larg descris de Oswald Wirth în lucrarea: Francmasoneria pe înţelesul adepţilor săi, Ed. Rao,.Bucureşti, 2005,p. 34. Deci din punct de vedere religios, Francmasoneria trăieşte în ambiguitate, cochetând atât cu adevăruri religioase cuprinse în Biblie, pe care adepţii jură la primirea în organizaţie, cât şi cu proclamarea unor ţeluri de întemeiere a unei noi religii, în care divinitatea supremă, să fie Marele Arhitect al Universului. Se are în vedere la primirea în Francmasonerie, nu dumnezeul în care crede sau a crezut până atunci masonul, ci conştiinţa faptului că cel primit este mason prin jurământ, devotament şi ascultare. La întrunirile lor, masonii nu au voie să discute probleme legate de politică sau religie, fiind îndemnaţi să-şi uite propria religie. Din această ambiguitate, rezultă o diluare şi o diminuare a fenomenului religios, fără dogme şi fără o învăţătură de credinţă clară. Vădit lucru că acest caracter sincretist, amalgamat, această orientare profund anti eclesială, atrage după sine eliminarea oricăror dogme, care nu numai că nu mai sunt necesare, dar sunt privite de Francmasonerie ca un duşman de moarte ce trebuie nimicit.(O.Wirth,op. cit.p.79). În locul dogmelor şi al învăţăturilor de credinţă, masonii plasează nişte ritualuri de tip religios, care nu are însă nimic comun cu o viaţă liturgică autentică. (idem, p.34) . Convenţia masonică ţinută la Luxemburg pe 15 mai 1954, recomandă ca în timpul adunărilor masonice, precum şi în cadrul ritualurilor, să se ţină Biblia deschisă. Această atitudine are cel puţin două semnificaţii: 1) a ţine Biblia deschisă la întruniri fără să poţi vorbi din ea, seamănă mai degrabă cu un gest magic, sau în cel mai bun caz, este pur şi simplu o formalitate , şi nicidecum manifestarea unei credinţe sincere. 2) conform cu raţiunea de a fi şi de a vorbi a unui creştin, doar diavolul încearcă să-l oprească a vorbi despre religie sau despre Dumnezeul lui (Radu Comănescu, Emilian M. Dobrescu, Istoria…, op.cit, vol.III, p. 198).

Aşa cum am spus la începutul articolului, am încercat să aduc în faţa cititorului doar o mică parte din ideologia şi ritualurile Francmasoneriei. Cu atât mai puţin, nu îmi este mie îngăduit să formulez vreo acuzaţie la adresa cuiva. Ca bun creştin însă şi ca preot ortodox, voi reda mai jos, doar câteva din declaraţiile pe care atât Biserica Catolică cât şi Biserica Ortodoxă, le-a dat, cu privire la Masonerie. Voi începe prin a aminti că, Biserica Catolică condamnă fenomenul mason, dea lungul anilor, prin 21 de bule papale. Mă voi mărgini a cita declaraţia Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, dată la Vatican, în data de 26 noiembrie 1983: ”părerea negativă a Bisericii asupra asociaţiilor masonice rămâne neschimbată, întrucât principiile lor au fost întotdeauna considerate incompatibile cu doctrina Bisericii, iar înscrierea în aceste asociaţii rămâne interzisă de Biserică. Credincioşii care aparţin asociaţiilor masonice sunt căzuţi într-un păcat grav şi nu pot accede la Sfânta Împărtăşanie’’ (Enciclopedia Catolica VEB).

Fenomenul de pătrundere incisivă a Masoneriei în Grecia şi Cipru, la începutul sec. al XIX-lea, îl face pe Ciprian, Arhiepiscop al Ciprului, ca la 2 februarie 1815, să promulge o grea afurisanie, pe care o redăm mai jos: ”Prin urmare, spunem că oricine fiind îmbrăcat în sfinte veşminte cu epitrahil şi omofor, şi un astfel de om vă va vesti vouă o altă Evanghelie afară de ceea ce am bine vestit vouă, măcar de ar fi şi înger din Cer, anatema să fie. (Galateni I,v. 8-9) Deci oricâţi se alătură acestei slujbe drăceşti şi nelegiuite a francmasoneriei, şi toţi cei ce îi urmează în mândria şi în rătăcirea lor, să fie afurisiţi şi daţi anatemei de către Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. După moarte ei nu vor avea parte de dezlegare. Suspinând şi tremurând precum Cain vor fi ei pe pământ’’ (vezi art. Pr. I. Bădulescu, Creştinism şi Francmasonerie, net, 2004). Biserica Ortodoxă Română, ca o mamă iubitoare şi purtătoare de grijă pentru fii ei, a fost şi este preocupată de educaţia creştinească şi sănătatea sufletească a tuturor creştinilor ,de toate vârstele, mai ales a tinerilor. Astfel, în şedinţa din 11 martie 1937, pe baza raportului întocmit de Î. P. S. Mitropolit Nicolae Bălan al Ardealului temei 785/1937, însuşindu-şi concluziile acestui raport încredinţat spre studiu încă din 1934, Sf. Sinod hotărăşte:

„Biserica osândeşte francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă, şi în special pentru următoarele motive:

1. Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă prin raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului, ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulţi intelectuali să şi-i facă membrii şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, francmasoneria îi rupe de Biserică şi, având în vedere influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contra propagandă.

2. Francmasoneria propagă despre lume o concepţie panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume şi ideea omului ca persoană deosebită, destinată nemuririi.

3. Din raţionalismul său, francmasoneria deduce în mod consecvent o morală pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel mai cras, în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele francmasoneriei.

4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii, şi francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile lor cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta înseamnă că creştinismul nu dă un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superioară creştinilor, din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.

5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii dintre adepţii ei nu dau nici-o însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o forţă quasi-religioasă. În orice caz, prin acest cult francmasoneria vrea să se substituie oricărei alte religii, deci şi creştinismului. În afară de motivele acestea de ordin religios, Biserica mai are în considerare şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra francmasoneriei.

6. Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinii sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât acelea care reprezintă ordinea stabilită vizibil, îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice pe care nu le cunosc. Este o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există o siguranţă în viaţa statului şi în ordinea stabilită. Este o luptă ce ia în sprijin minciuna şi întunericul: împotriva jurământului creştinesc pe care acei funcţionari l-au prestat statului, ei dau jurământ păgânesc.

7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din naţiuni. Biserica Ortodoxă, care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.

Iar măsurile cele mai eficace pe care Biserica înţelege să le ia împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinii social-morale şi al naţiunii, sunt următoarele:

1. O acţiune publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi a activităţii nefaste ale acestei organizaţii.

2. Îndemnarea intelectualilor români care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească; în caz contrar, Frăţia Ortodoxă Română, extinsă pe toată ţara, va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji. Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc. De asemenea, le va refuza prezenţa ca membrii în corporaţiile bisericeşti.

3. Preoţimea va învăţa poporul ce scop urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.

4. Sfântul Sinod şi toate corporaţiile bisericeşti şi asociaţiile religioase stăruie pe lângă poporul român şi corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În cazul că guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din iniţiativă parlamentară’’ (Textul documentului l-am preluat din revista Scara, Treapta a doua, anul I, iunie 1997, p. 65 şi urm.)

Aşa cum am spus la începutul articolului, în urma acestei hotărâri, francmasoneria română a fost desfiinţată, ca să reapară iarăşi în 1990.

Nu vreau să se creadă că în acest articol vreau să incriminez ceva sau pe cineva. Doresc numai să supun atenţiei cititorului o stare de lucruri cu care ne confruntăm, ca fiecare să poată discerne ceea ce este mai bine pentru Biserica noastră, pentru ţară şi pentru fiecare individ luat în parte.