pridvorul lui laurentiu dumitru

Preot prof. Nicolae POPESCU

Putem să-i categorisim pe oameni după o infinitate de criterii. Ce-ar fi dacă ne-am gândi puţin la felul în care ne îmbolnăvim?

Sunt persoane care aleargă disperate după sănătate şi care ar da sau au dat totul pentru o clipă de linişte, ştiind că au scăpat de boală.

Alţii, dimpotrivă, cu îndârjire diavolească ar face totul pentru a distruge „Templul Duhului Sfânt”, neluând în seamă că actele lor conduc sigur la o sinucidere lentă.

A treia categorie sunt cei care n-au încotro şi trebuie să suporte lipsa de sens a celor ce trăiesc alături de ei şi care perfid îi predispun la boală şi suferinţă.

Cât cinism descoperi atunci când citeşti pe un pachet de ţigări „Tutunul dăunează grav sănătăţii” ! Unii ar putea spune: „Este un avertisment. Nu te îndeamnă să cumperi sau să fumezi tutun”. Aşa este, dar paralel acestui cinic avertisment sunt prezente reclame, unele ajungând până la zeci sau sute de metri pătraţi, în care tineri frumoşi şi zdraveni – în aparenţă – se bucură de compania pachetului de „cancer garantat”.

Ne-a dat Dumnezeu ochi, pentru a ne bucura de frumuseţea a tot ce a zidit în jurul nostru; urechi, pentru a auzi simfonia întregii creaţii; nas, pentru a ne îndulci de miresmele anotimpurilor; gură, pentru a gusta din toate roadele pământului; epidermă, pentru a simţi şi ghici formele minunate ale fiinţelor şi lucrurilor, toate aceste simţiri fiind binecuvântate cu putere harică prin Taina Sfintei Mirungeri.

Dar nu ne-a predispus Creatorul, prin Sfânta Facere, la a fi şi fumători; altfel ne-ar fi aşezat undeva, mai sus de frunte (pentru tiraj forţat) un fel de horn.

Închipuiţi-vă o astfel de fiinţă! I-aţi mai putea spune om?

Fumatul. Vai, această atât de generalizată îndeletnicire a vremurilor! O altă tragică exploatare satanică a omului întru batjocorirea Divinităţii. O practică ce are un conţinut atât de amăgitor, încât omul nici nu bănuieşte ce se ascunde cu adevărat în asimfonia acestor gânduri ale lui.

Întâmplător, oare, toţi fumătorii manevrează ţigara cu cele trei degete ale închinării? Desigur că nu! Diavolul cunoaşte valoarea simbolistică a oricărui gest atitudinal de cinstire şi slăvire a lui Dumnezeu. De aceea ţine ca tocmai aceste degete care închipuie Sfânta Treime să se adune, operând cu triviala lui lumânare! Iar fumul pe care-l produce această scârnavă alcătuinţă din chiar „iarba dracului” caută să adumbrească închipuit fumul smirnei şi al tămâiei binemirositoare.

De ce, oare, scopurile banale, chipurile, ale fumătorilor sunt doar de a-şi mobila gestualitatea mâinilor şi de a trage fumul în piept? Pentru că mâinile au valoare determinată în expresia exterioară a rugăciunii. Iar vrăjmaşul ştie că acestea odată pângărite, prin slujirea demersurilor lui, conţinutul lor valoric va fi diminuat sau chiar anulat. Într-un vas în care a stat o vreme ţuică, nu vei putea pune curând lapte!

Apoi, de ce, oare, fumul este inhalat şi reţinut câteva clipe în piept?

Pentru înţelegerea acestui „tipic”, a profunzimii pângăririlor şi vătămărilor multiple este necesar să ştim că, în formula actelor cultului extern al ritualului creştin-ortodox, tămâierea este cel mai accentuat act. Este un accent şi un simbol al rugăciunii de slăvire a lui Dumnezeu, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi al Sfintelor Daruri care, tămâiate înainte de aşezarea lor la Proscomidiar simbolizează Harul Sfântului Duh dat Sfinţilor Apostoli după Înviere: „Luaţi Duh Sfânt…” (Ioan 20, 22).

Iată, de ce-l determină diavolul pe fumător să inhaleze şi să reţină fumul în piept: să creeze astfel o batjocoritoare tămâiere cu spurcata lui iarbă a „Naosului Templului Duhului Sfânt”. Ori, în pieptul fumătorului, funinginea şi nicotina (care conţin paisprezece substanţe cancerigene) îşi fac casă şi de acolo, intrând în plămâni, vor întina întreg trupul.

Şi lucrurile nu se opresc aici. Ţigara este ţinută cu buzele. Cele care ar trebui să rostească o biată rugăciune sau care, uneori, inconştient sărută icoane sau chiar sfinte moaşte.

Şi din toate aceste ce finalităţi se obţin? Ce rămâne în urma fumătorului? Rămâne duhoarea aceea pe care nici chiar el, adesea, n-o agreează; rămâne scrumul ca simbol al distrugerii şi degradării; rămâne o cicatrice adâncă pe sufletul siluit; rămâne relaţia cu Bunul Dumnezeu profund avariată; rămâne rodul muncii şi sudoarea trudei pentru bănuţul adunat, jertfă pe veci satanei şi iadului simbrie. Atât. Şi nu-i de ajuns?