pridvorul lui laurentiu dumitru

Adina Răducanu

Mult timp m-am gândit dacă ideea de literatură, de ficţiune, prin definiţie, poate să justifice deformările aduse evenimentelor, aşa cum sunt ele prezentate de cărţile şi de oamenii în credinţa ortodoxă. Unele din aceste ficţiuni au fost premiate, precum „Baraba”, de Pär Langerkvist (premiul Nobel în 1951), apreciate de majoritatea destinatarilor literari („Mărturiile Calvarului” – Giovanni Papini) sau pur şi simplu au constituit o cale de consacrare a autorilor acestora („Codul lui DaVinci” – Dan Brown, „Evangheliştii” – Alina Mungiu-Pippidi) Dincolo de toate acestea, este cert că orice creaţie pe temă religioasă nu poate să lase pasivă comunitatea, indiferent că ea este compusă din credincioşi sau din atei.

Problema care se pune este însă în ce măsură se justifică o asemenea ficţiune, jonglare cu realitatea pe care se fundamentează credinţa majorităţii populaţiei lumii. Privind lucrurile doar din punct de vedere literar, orice ficţiune este permisă şi dacă luăm în considerare şi beneficiile evidente pe care le aduce o tematică religioasă, nu vedem nici un fel de impediment în acest sens. Totul nu reprezintă altceva decât un reflex al imaginaţiei, cititorii sunt deplin conştienţi de acest lucru, deci nimic nu ar trebui, în teorie, să le dăuneze.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere un alt aspect şi anume că, deşi îşi asumă sarcina pierderii lor în labirintul ficţiunii, nu toţi cititorii au o credinţă bine înrădăcinată, de nezdruncinat. De aceea, este posibil ca unele din aceste deformări ale adevărului biblic să aibă un impact extrem de puternic asupra viziunii cititorilor, astfel încât aceştia să parcurgă o perioadă îndelungată în nesiguranţă şi în îndoieli, ajungându-se uneori la deplina abandonare a credinţei pe temeiul unor învăţături care nu ţinteau altceva decât consacrarea pe plan literar a autorului lor.

Pe baza celor arătate mai sus, trebuie sa punem în balanţă, să cântărim avantajele şi pericolele pe care ficţiunea şi deformarea Bibliei pot să le aducă marii mase de cititori. În mod cert, o astfel de creaţie nu poate să fundamenteze credinţa, deoarece, prin definiţie, ea deformează, interpretează textul biblic într-un sens nou, distinct de Tradiţie şi de întreaga literatură creştină. Putem vorbi, cel mult, de o fundamentare a credinţei în mod indirect, prin evidenţierea ideilor eronate cuprinse în opera literară, dar această fundamentare se adresează, bineînţeles, celor cu o credinţă puternică şi cu nişte cunoştinţe temeinice în domeniu. Cât despre restul, aceştia cad pradă îndoielilor şi dubiilor, ei se smintesc şi cu greu mai ajung înapoi la adevărata învăţătură. Iar o astfel de pierdere, un asemenea efect, nu poate compensa în nici un fel succesul de care s-ar putea bucura respectiva creaţie pe plan literar sau avantajele financiare de pe urma acestuia.

În concluzie, să fim cu luare de seamă ce ne alegem ca lectură şi cei care scriu, la ce temă se opresc, deoarece autorii vor răspunde, în cele din urmă, pentru impactul pe care opera lor a produs-o asupra celorlalţi. Să căutăm să învăţăm numai cele bune „pre noi înşine şi unii pre alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”