pridvorul lui laurentiu dumitru

Adina Răducanu

“Căci aşa erau vremurile acelea când Dumnezeu poruncea mai mult decât Guvernul…” (Gabriel García Marquez – Toamna Patriarhului), vremuri de pace şi de rânduială spirituală, de înţelegere umană. Ca în orice alte vremuri, existau şi conflicte, izvorâte din dorinţa oamenilor de stăpânire nemăsurată, dar parcă şi ele erau marcate de frica de puterea divină. În vremurile acelea se ştia că Dumnezeu a creat lumea, indiferent de forma pe care o lua această reprezentare divină. În orice caz, nu Guvernul, nu oamenii erau unicii răspunzători pentru legile umane. Totul trebuia coordonat, într-o anumită măsură, cu ordinea dumnezeiască.

În vremurile acelea trecute bărbaţii erau bărbaţi, femeile, femei, iar copiii, copii. Existau amestecuri, dar mereu privite ca anomalii. Homosexualii, lesbienele, transsexualii (postoperativi sau nu), pedofilii erau compătimiţi de cei învăţaţi şi marginalizaţi de ignoranţi. În ambele cazuri însă ieşirea din firesc a acestor manifestări nu era pusă la îndoială. În acele vremuri nu se întâlneau cazuri precum Salguiero da Silva Mouta (acceptarea unei persoane cu orientări sexuale distincte drept custode al unui copil), Fretté (cazul adopţiei de către un homosexual), P v S (acceptarea unui trassexual postoperativ ca profesor) etc. Nu existau nici legi în care minorităţilor sexuale li se recunoştea dreptul de a se căsători, adopta copii, beneficia de servicii care implică formarea altor personalităţi. Aceasta pentru că astfel de orientări sexuale nu erau considerate o expresie a dreptului oamenilor de a căuta fericirea sau un portret al superbei diversităţi umane. În acele vremuri nici nu se concepea ca Biserica să se implice în chestiuni legate de minorităţile sexuale, cu atât mai puţin să acorde un sprijin public unor asemenea mişcări (reprezentanţi ai Bisericii protestante luterane au participat la parada homosexualilor şi a lesbienelor de la Stockholm, susţinând ca Parlamentul să conceapă o lege prin care cuplurile de acelaşi sex să se poată căsători în faţa Bisericii protestante luterane). Totodată, nu existau locuri special destinate minprotăţilor sexuale, precum Old Compoton Street (Londra), Marais (Paris) şi nou înfiinţata San Giovani in Laterno (Roma).

În acest sens nici nu se dorea ca, încă de când sunt mici, copiii să primească o viziune „liberă” asupra societăţii în care traiesc, ţintindu-se mai degrabă conservarea valorilor care să treacă din generaţie în generaţie. Viziunea creştină a părinţilor nu era considerată o piedică în calea fericirii propriilor copii, pentru că aceştia din urmă erau recunoscători pentru îndrumarea pe calea liniştită a valorilor creştine. Da, în acele vremuri, copiii nu se răzvrăteau împotriva concepţiilor învechite ale părinţilor şi nici nu protestau atunci când familia se reunea pentru a merge la biserică.

Pe atunci prostituţia era batjocorită şi împinsă la marginea societăţii umane. Nu se milita pentru legalizarea prostituţiei din motive economice şi nici pentru promovarea drepturilor celor care practică o astfel de meserie (de exemplu, prostituatele indiene din Bombay au scos pe piaţă un ziar propriu, intitulat „Red Light Despatch”). Cât despre avorturi, în acele vremuri era greu de crezut că o societate care se declară într-o proporţie covâşitoare ca fiind credincioasă, să se confrunte cu o rată a avorturilor mai mult decât îngrijorătoare (conform Barometrului de opinie publică – „Viaţa în cuplu”, desfăşurat de Fundaţia Soros, 50% dintre româncele intervievate au recunoscut că au recurs la avortul voluntar. Dintre acestea, 28% au declarat că au făcut un singur avort, 32% – două, 26% – între trei şi cinci, 12% – mai mult de cinci.)

Pe atunci lucrurile stăteau diferit şi în privinţa slujitorilor Bisericii. Rare erau cazurile în care aceştia constituiau motivul îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, în care comportamentul lor devia de la normele morale şi ale bunului simţ. Slujitorii Bisericii erau în vremurile acelea insuflaţi de frică divină, de responsabilitatea propriei misiuni şi, mai ales, de iubire faţă de Dumnezeu şi de propriii semeni. Invidia, lăcomia, inconştienţa, mândria şi desfrâul în cazul acestor slujitori erau marginal întâlnite şi, în toate cazurile, condamnate.

Dar vremurile acelea par să fi dispărut total. Ne îndreptăm mult prea repede spre societatea creată şi modelată de directivele Guvernului şi ale oamenilor pervertiţi. Iar ca şi când lucrul acesta nu ar fi fost suficient, şi mai grav este că vremurile trecute se pierd în amintirea colectivă ca o ceaţă care a fost…care nu a fost, pierzându-ne reperele morale în „poruncile” Guvernului.