Indepartarea rusinii sau Apropierea de pacat
December 19, 2007 5:34 pm Adina RăducanuAdina Răducanu
Este dincolo de orice îndoială că una din luptele pe care societatea modernă o duce ţinteşte ruşinea, privită ca semn exterior al timidităţii, sobrietăţii, lipsei de încredere în propria persoană. În definitiv, „fiecare epocă a însemnat o luptă împotriva a ceva. Dar cea mai interesantă este lupta care se duce astăzi. Ultima luptă a omenirii, poate părea ciudat, este lupta cu ruşinea.”(Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos)
Sentimentul acesta al ruşinii însoţeşte fiecare cădere în păcat, bineînţeles, numai dacă nu este vorba de un creştin total îndepărtat de Dumnezeu, anesteziat de (non)valorile acestei lumi. Ruşinea este, altfel spus, semnul căderii în păcat, al trădării pe care omul i-o aduce Creatorului său. Ne aducem aminte că şi Adam şi Eva, după ce au săvârşit păcatul originar, au fost cuprinşi de ruşinea exprimată prin aceea că au descoperit că erau goi: “Atunci li s-au deschis la amândoi ochii şi au cunoscut că erau goi.” (Facerea 3, 7) De asemenea, în întoarcerea sa, fiul risipitor a rostit ruşinat: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să ma numesc fiul tău.”(Luca 15, 21) Rezultă de aici că ruşinea este ceva mai mult decât un simplu sentiment care însoţeşte căderea în păcat: este şi calea către smerenie, către pocăinţa pentru păcatul săvârşit.
Date fiind aceste valenţe, lupta împotriva ruşinii pare a se transforma într-o luptă împotriva întoarcerii către Dumnezeu. Întrucât pe măsură ce sentimentul acesta al ruşinii va scădea, se va diminua proporţional şi conştiinţa omului că a săvârşit un păcat, că s-a îndepărtat de firea sa divină şi, implicit, de Dumnezeu. Societatea modernă a transformat însă ruşinea într-o expresie a complexelor umane, într-un prag care trebuie depăşit în scopul integrării sociale şi al comunicării umane. În reclame, cărţi, la serviciu oamenii se lovesc tot mai des de lozinci precum: „îndrăzneşte!”, „ai curaj!”, „simte-te liber!”. Având convingerea necesităţii îndepărtării ruşinii din activităţile cotidiene, omul devine dezinhibat (în sensul de desfrânat) în atitudini şi comportamente, fiecare pas săvârşit pe această cale ducând la un altul ş.a.m.d. Iar consecinţa firească nu este alta decât îndepărtarea de Dumnezeu, anihilarea conştiinţei morale, săvârşirea păcatului cu o aparentă naturaleţe, mândria emancipării sociale: “Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat” (I Corinteni 5, 2) Îndepărtarea ruşinii nu înseamnă că omul nu va mai săvârşi fapte de ruşine, ci numai că la va săvârşi cu un firesc plin de „semeţie”.
Să acceptăm aşadar ruşinea ca pe un pas firesc spre pocăinţă, spre recunoaşterea greşelii săvârşite, ca să strigăm şi noi împreună cu Petru: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30)
Ralu :
Date: December 22, 2007 @ 6:31 pm
E adevarat ca societatea in care traim incearca sa il convinga pe om sa fie dezinhibat si, in anumite privinte, nici nu greseste. Imi amintesc spre exemplu, ca la o ora de istorie, profesorul a intrebat ceva, iar eu stiam raspunsul, insa din rusine si de teama sa nu gresesc, nu l-am spus. Dupa ce a asteptat ceva vreme, a raspuns el insusi, dezamagit fiind ca nimeni nu a stiut. Degeaba m-am zgariat atunci pe ochi, gandindu-ma ce bine ar fi fost daca as fi raspuns, era prea tarziu. Atunci mi-am dat seama ca nu e bine sa fii rusinos, e nevoie de o anumita dezinvoltura. In ceea ce priveste rusinea cauzata de pacat, eu cred ca ea nu se pierde odata cu pierderea rusinii care blocheaza increderea de sine. Rusinea cea buna, cea din relatia omului cu Dumnezeu, se pierde prin lipsa unei educatii religioase, prin lipsa cunostintelor despre pacat. Sunt sigura ca sunt multi tineri care nu se rusineaza de ceea ce fac, tocmai pentru ca NU STIU cat este de mare pacatul lor. Asadar, cred ca trebuie facuta o distinctie clara intre cele doua tipuri de “rushini”, pentru a o pierde pe cea rea si a o pastra pe cea buna…
Ana :
Date: December 24, 2007 @ 6:44 pm
Parerea mea este ca rusinea si dezinvoltura cu au nimic de-a face cu pacatul. Cred ca mai degraba te referi la tupeu atunci cand spui dezinvoltura, ceea ce este cu totul altceva. dezinvoltura ii ajuta pe oameni in diverse situatii pentru a lua alegerile bune si a spune ceea ce cred, infruntand consecintele. Rusinea nu ar trebui sa aiba nimic de-a face cu caderea in pacat. nu trebuie sa evitam pacatul pentru ca mai apoi ne va fi rusine. Trebuie sa nu pacatuim pentru ca nu este fundamental bine. Sa luam cateva pacate. Spre exemple: Sa nu ucizi: crima este evident un lucru rau. De ce? Pentru ca rapesti o viata. Si ne dam seama de faptul ca este un lucru rau cand ne punem noi in pielea victimei: ne-ar placea sa fim ucisi? Nu. in concluzie nici altora nu le-ar placea. Deci, crima este un lucru rau, si cred ca daca cei care ucid s-ar putea rusina vreun fel de fapta lor nu ar mai fi facut-o in primul rand. Oamenii nu trebuie sa se rusineze de pacatele lor. Ei trebuie sa inteleaga logic si rational de ce sunt pacate si sa nu le faca pentru ca nu aduc decat rau.
R: Eu zic ca rusinea e legata de pacat. Ideea e ca rusinea poate fi buna, atunci cand te indeparteaza de pacat, hai sa zicem – pacatele de natura sexuala, dar nu numai. Unii nu pacatuiesc din pudoare, nu danseaza lasciv sau nu cumpara reviste porno pt ca se rusineaza. E pana la urma o lucarea a harului care se muleaza pe un anume fel de a fi, pe o anume crestere, buna crestere… Rusinea mai e buna cand cheama la pocainta, dupa cum spune autoarea articolului! Doamne ajuta! LD