pridvorul lui laurentiu dumitru

Fenomenul personalizării în postmodernism

Pr. conf. univ. dr. Ion Popescu, Decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfânta Muceniţă Filoteia” din Piteşti

Postmodernismul este o depăşire a modernismului dar şi distrugerea acestuia în toate direcţiile de dezvoltare: ontologic, literatură, arhitectură, artă, film, cultură populară etc.

Specialiştii în morfologia şi hermeneutica culturii afirmă caracterul discontinuu al culturii mondiale definind-o drept o „cultură a întreruperilor”.

În itinerarul acestui cuvânt a apărut o deplasare de la postmodernismul genealogic desfăşurat în timp la postmodernismul analogic prin relaţia dintre postmodern-postmodernism şi postmodernitate ceea ce sugerează sinteză, simultaneitate şi coerenţă, reflexivitate.

Astfel, postmodernismul nu este atât o ipoteză despre lume ca o disciplină sau, în anumite cercuri, aproape un sinonim pentru alegerea unei cariere în sine. El a devenit numele dat reflexivităţii noastre intense şi nediminuabile, dar în egală măsură, şi maniera în care reflectăm asupra acestei reflexivităţi (1).

Simultaneitatea, coerenţa şi reflexivitatea ca însuşiri ale postmodernismului nu pot fi înţelese decât în polaritate cu alte însuşiri precum diferenţă, disociere, subminare şi dispersare.

Conceptele antagoniste sunt amalgamate în vederea realizării unei supracoerenţe generice fără nici o ordine interioară între elemente prin trecerea de la postmodernismul genealogic de tip cronologic sau istorico-evenimenţial la postmodernismul generic al supracoerenţei.

În lucrarea sa La Condittion Postmoderne, Jean François Lyotard pune problema interdisciplinarităţii şi a transdisciplinarităţii tuturor direcţiilor culturale iar pentru Jürgen Peper are o sensibilitate unificatoare care răzbate în toate sferele atât de diverse ale vieţii culturale (2).

După Jean François Lyotard, postmodernismul a apărut ca o reacţie faţă de metaraţiunile tradiţionale, el fiind un fel de „suspiciune în faţa metaraţiunilor”, acele principii şi tradiţii călăuzitoare şi universale care se pare că, odinioară stăpâneau, delimitau şi interpretau toate formele diferite de activitate discursivă din lume.

Condiţia postmodernă se manifestă prin înmulţirea centrelor de putere şi activitate şi prin disoluţia oricărui gen de naraţiune totalizatoare care pretinde să guverneze în întregime domeniul complex al activităţii şi reprezentării sociale. Declinul autorităţii culturale a Occidentului şi al tradiţiilor sale politice şi intelectuale, însoţit de deschiderea scenei politice mondiale faţă de diferenţele culturale şi etnice, constituie un alt simptom al modulării ierarhiei care ia forma „heterarhiei”, sau al diferenţelor organizate într-un tipar de dominare şi subordonare, în contrast cu diferenţa care coexistă în absenţa oricărui principiu privind trăsăturile comune sau clasificarea lor (3).

Pentru Michel Foucoult, nu organizarea prin enumerare succesivă sau prin juxtapunere a unor nenumărate obiecte este imposibilă, ci pur şi simplu spaţiul în care ar putea exista orice fel de înrudire între ele.

Pentru Foucoult intervalul în care nu poate exista nici un fel de înrudire, şi deci nici un numitor comun sau idee generală între idei, lucruri sau obiecte se numeşte „diferenţă pură”.

Foucoult „denumeşte această structură de incomensurabilitate esenţială” heterotopie şi făcând acest lucru, dă un nume întregului univers lipsit de centru al postmodernismului (4).

Postmodernismul apare astfel ca o reacţie îndreptată împotriva oricărui temei sau fundament (antifundaţionalism) ontologic sau epistemologic, o mişcare de deconstrucţie a centrului metafizic şi transcendent al lumii prin inducerea unei pluralităţi de centre, proces numit personalizare, de fapt individualizare ce duce în final la lipsa oricărui centru, la heterotopie. Heterotopia generează efecte culturale şi de mentalitate necunoscute în prezent.

Literatura postmodernă încurajează experimentul, inovaţia şi intertextualitatea.

Politica postmodernă îşi găseşte obiectul mai degrabă în disensiune decât în consens, în intervenţie mai mult decât în litigiu. Studiile de cultură postmodernă problematizează diferenţele culturale neluând în considerare asemănările. Ştiinţa postmodernă este preocupată de efortul de a stăpâni instabilităţile în domeniul incomensurabilităţii şi al schimbării de paradigme iar filosofia postmodernă este antifundaţionalistă fără încredere în teorie şi suspicioasă la cerinţele universale ale raţiunii (5).

Gianni Vattimo afirmă că postmodernismul a falimentat orice fel de fundamentare a gândirii fiinţei în sensul metafizicii tradiţionale. Aceasta înseamnă afirmarea unui relativism total, fiindcă heterotopia postmodernă înţeleasă drept pluralitate de centre sau alt centru decât unul singur în sens absolut transcendent înseamnă lipsa oricărui centru. Preluând gândirea lui Gianni Vattimo putem spune că astăzi asistăm la o slăbire a gândirii. Gândirea slabă este, în viziunea lui Gianni Vattimo un pragmatism nedogmatic, fiindcă adevărul nu are o natură metafizică sau logică, ci retorică, declaratorie. Aceasta înseamnă disoluţia noţiunii metafizice şi logice a adevărului (6).

Aşadar, „teoria” postmodernă creează viziunea unei „heterotropii” culturale fără nici o limită, ierarhie sau centru, prin negarea autoritară a oricărei autorităţi, în numele reunificării tuturor într-o supracoerenţă realizată în spirală, „într-un elicoid indisolubil care reprezintă (chipurile) el însuşi o altă variantă a înclinaţiei spre sublim” (7).

Această pseudo-sublimitate este invocată de teoria postmodernă atunci când avansează conceptul de heterotropie ca multitudine de centre personalizate (individualizate), singura posibilitate de accedere la faptul autentic al existenţei reale şi concrete.

Astfel, în gândirea contemporană, formularea lui Lyotard constituie unul dintre cele mai importante momente ale exprimării aspiraţiei spre sublim, alăturându-se operelor lui Deleuze şi Foucoult prin sugerarea posibilităţii desprinderii din mirajul epocal al gândirii metafizice şi prin pledoaria în favoarea libertăţii „nomade”, dezordonate, a diferenţei pure (8).

După Lyotard ne aflăm într-o gravă eroare cu privire la mutiplicitatea fenomenelor sociale şi nesociale. Problema fundamentală este legată de felul în care este înţeleasă existenţa sau non-existenţa unui pronume personal care să fie sau să nu fie numit numitor comun.

Problema centrală constă în utilizarea cuvântului „noi”.

Acest „noi”, scrie Lyotard, este o formă de violenţă gramaticală menită să nege şi să şteargă urmele specificităţii unor „tu” şi „ea” din alte culturi, pornind de la premisa falsă a încorporării într-o umanitate universală. De aceea, trebuie să ne debarasăm de acest „noi”, de această categorie gramaticală şi politică, care nu poate exista decât ca mit legitimator ce acţionează în slujba culturilor acaparatoare şi opresive (9).

Pentru Richard Rorty o ruptură totală şi ireconciliabilă nu poate exista între adeziunea totală la universalii şi delegitimitatea totală, adică între totalitarism şi anarhie, deşi Lyotard insistă asupra incompatibilităţii absolute între limbajele culturale diferite sau, aşa cum le numeşte el, „lume-nume”. Soluţia lui Rorty pentru atingerea consensului nu se bazează pe principiile abstracte sau universal acceptate ale naturii umane ci pe un proces treptat de adaptare a părţilor aflate în conflict (10).

Aşadar nu există cuvântul „noi”, el nu are nici o legitimitate reală, nu există comunicare şi nici lucrare comună. Disocierea culturilor şi separarea lor duce inevitabil la disocierea şi separarea oamenilor care inevitabil sunt în conflict prin centralitatea lor fără centru (individualizare) situaţie ce poate fi realizată după Rorty doar printr-o adaptare progresivă.

Teoria postmodernă induce şi reiterează pretutindeni cu putere de seducţie şi o vigoare în creştere istoria dispariţiei perspectivei universale. Problema cu care se confruntă teoria postmodernă este modul în care se poate vorbi de pluralitate şi în care îi poate de viaţă într-o manieră în care ea însăşi să nu limiteze sau să neutralizeze pluralitatea (11).

Relaţia pluralitate-universalitate în postmodernism eşuează în individualizare (personalizare) succesivă cronologic-evenimenţial sau prin juxtapunere a unor indivizi care reprezintă doar o sumă care nu are nimic de-a face cu pluralitatea.

Pluralitatea nu poate exista în adevăratul sens al cuvântului fără raportul ei antinomic cu unitatea şi prin legătura inextricabilă dintre ele atât din punct de vedere logic cât şi metafizic-ontologic.

Nu poate exista pluralitate atât timp cât subiectivitatea, caracterul de „eu”, de subiect se volatilizează în teoria postmodernistă. Dacă nu se poate vorbi cu adevărat, conform teoriei, de existenţa cuvântului „noi”, tot aşa nu se poate vorbi de existenţa subiectului.

În producţiile culturale science fiction şi cyberpunk este indusă tendinţa de capitulare a subiectului în faţa experienţei „spaţiilor paralele” unde cititorul descoperă o scenă polimorfă de desfăşurare a graniţelor ontologice, de ciocnirea lumilor concurente şi convertibile şi care realizează distrugerea limbajului, raţiunii şi subiectivităţii (12).

Pulverizarea subiectului sau dematerializarea omului în spaţii spirituale utopic concepute creează de fapt, o confuză şi falsă beatitudine experiată de un subiect uman, dar de un subiect detaşat îndreptat spre trăiri iluzorii şi anarhice, şi fatal dezumanizante.

În creaţiile TV, video şi cinematografice fenomenul personalizării (individualizării) este prezent şi prezentat în mod permanent. Toate mesajele acestor producţii sunt destinate invariabil individului singularizat (personalizat), de exemplu: Trăieşte clipa!, Potoleşte-ţi setea!

Videoclipurile rock contribuie la deconstrucţia producţiilor muzicii clasice moderne inducând deliberat ideea revenirii la un tip de cultură senzuală şi sexuală feminină dezvoltând aşa-numitul curent feminist specific postmodernismului în opoziţie cu cultura masculină, masculinizată şi masculinizantă a perioadei moderne.

Aplatizarea aparent binară a subculturii videoclipurilor rock prin jocul halucinant masculin (activ) şi feminin (pasiv) conduce la ceea ce vrea să spună Ihab Hassan, un teoretician al postmodernismului în lucrarea The Dismemberment of Orpheus: Toward a Postmodern Literature publicată în 1971 unde raportul dintre modernitate este prezentat astfel:

Modernitate

Genital/Falic

Postmodenitate

Androgin/Polimorf

Videoclipurile rock postmoderne au implicaţii asupra feminismului, deoarece sfărâmarea formelor realiste tradiţionale atrage după sine, uneori, o deconstrucţie a reprezentărilor convenţionale de sex-simbol, deschizând calea unor noi posibilităţi de imaginare a femeii.

Aceste videoclipuri postmoderne oferă spectatorului – femeie plăceri senzoriale – culoarea, tiparul vizual – precum şi plăcerea forţei şi a mişcării trupului deschizând astfel noi posibilităţi de exprimare a dorinţei feminine (13).

În realitate mesajele directe sau subliminale ale videoclipurilor rock induc pe un plan superior plăcerea senzual-erotică pentru trupul omenesc dincolo de distincţia binară bărbat-femeie în vederea reabilitării mitului păgân al androginului.

După ce a încearcat să distrugă logica ternară sau trinitară a lumii (stigmatizând-o ca pe o erezie culturală sau de mentalitate) postmodernismul într-un mod insidios, aproape imperceptibil vrea să dea o lovitură de graţie (mortală) dualismului filosofic şi religios prin reîntoarcerea lumii la păgânismul totalitar (panteist) printr-o formă de neopăgânism supranumită noua eră (New Age).

În final trebuie să spunem că postmodernismul este în realitate efectul insuccesului, (ratării) filosofiei europene occidentale moderne reprezentată de Nietzche, Schopenhauer etc.

Schopenhauer este filosoful durerii produse de secularizare, al singurătăţii metafizice, al pierderii încrederii ancestrale. „Cerul este gol…”. El a terminat cu zeii substitut – raţiunea naturii, raţiunea istoriei, materialismul, pozitivismul etc. – într-o perioadă când refugiul în aceste noi „religii” ale posibilului era doar la început (14).

Aşadar, fenomenul personalizării (individualizării) în postmodernism este de fapt fenomenul distrugerii tuturor valorilor, şi în special a celor religioase, pe care lumea este întemeiată după buna rânduială a lui Dumnezeu.

Pentru toţi creştinii şi în special pentru creştinii ortodocşi au sosit „vremile” în care apărarea valorilor creştine în special şi umane în general, este lucrarea de căpetenie.

——————————-
Note bibliografice:

1. Steven Connor, Cultura Postmodernă. O introducere în teoriile contemporane, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, pg. 7
2. Ibidem, pg. 17
3. Ibidem, pg. 20
4. Ibidem
5. Calvin O. Schrag, Resursele raţionalităţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, pg. 46
6. Gabriel Szunder, Problema relativismului între pragmatismul lui Rorty şi gândirea slabă, în Krisis, revistă de filozofie, review of philosophy, Anul V, decembrie, 1999, pg. 200
7. Steven Connor, op. cit., pg. 31
8. Ibidem, pg. 45
9. Ibidem, pg. 48
10. Ibidem, pg. 48-49
11. Ibidem, pg. 117
12. Ibidem, pg. 177
13. Ibidem, pg. 234
14. R. Safranski, Schopenhauer şi anii sălbatici ai filosofiei, Editura Humanitas, 1998, Bucureşti, pg. 364