pridvorul lui laurentiu dumitru

Pr. Lucian Grigore,
Paroh al Bisericii Domneşti “Sf. Gheorghe”, Piteşti

Am văzut zilele trecute, fugitiv, un fragment din gala premiilor „Zece pentru România”, un fragment în care pe fundal apărea imaginea lui Octavian Paler sub care scria: „Îmi iubesc ţara doar atunci când nu mă uit la televizor şi nu merg pe stradă!”. Magistral! Maestrul Paler, Dumnezeu să-l odihnească, în aceste cuvinte a cuprins definiţia impactului psihologic al străzii şi al televizorului asupra unei conştiinţe suprasaturate de aglomeraţia nimicului cotidian. Ar mai trebui făcută aici precizarea că ceea ce poţi vedea pe stradă pare de un tragism mai profund, mai real decât spectacolul televizat. În faţa televizorului nu poţi şti niciodată când să cuplezi la realitate, graniţele dintre ficţiune, realitate şi reality show fiind greu de precizat.
De cele mai multe ori când trec pe stradă şi văd tineri zdrenţăroşi, murdari, hămesiţi sau bătrâni căutând în gunoaie, mă întreb cum se face că astăzi, la începutul unui mileniu pe care mi-l imaginam fabulos, plin de realizări fulminante, edificii sofisticate, facilităţi de nebănuit, lucrurile stau la fel ca în epoca sclavagistă, ca în evul mediu. Dar ce spun?! Lucrurile stau ca în epoca de piatră.
Îmi amintesc că în a doua sau a treia clasă primară, la ora de desen, învăţătorul meu – un fel de „Octavian Paler” – un om în vârstă, pensionar, fost profesor de muzică reîncadrat la şcoala noastră, ne-a spus: “Copii, vă rog să vă imaginaţi cum va fi lumea în anul 2000 şi să desenaţi detaliile unui oraş din viitor!”.
Ştiu că deşi generaţia noastră de atunci (vorbesc despre clasele primare ale anilor 1973-1974) deşi nu trăia sub impresia omniprezentului televizor, deşi nu existau pe atunci Play Station sau alte marafeturi dintr-acestea, imaginaţia noastră funcţiona la fel de bine ca şi cea a pruncilor de azi. Am desenat linii ferate suspendate, zgârie nori, automobile model OZN cu bile în loc de roţi, grădini suspendate pe acoperişul unor clădiri, magazine şi spaţii publice adăpostite sub bolţi de sticlă. Îndată ce a adunat planşele de la bănci învăţătorul a dorit să discutăm asupra desenelor cu pricina. După ce a văzut cam ce anume zăcea în capetele noastre cu zulufi, ne-a spus un lucru pe care am să-l ţin minte multă vreme. Citez aproximativ: „Vedeţi măi, copilaşi, tot ceea ce vă imaginaţi voi despre viitor este deosebit de frumos. Mie nu mi-ar fi trecut prin minte aşa ceva! Dar băgaţi de seamă… nimic din toate aceste minunăţii nu se vor face dacă voi nu veţi învăţa carte. Veţi avea surpriza să vă întâlniţi pe stradă cu aceleaşi blocuri posomorâte, cu aceiaşi oameni săraci, cu aceleaşi vitrine murdare ale magazinelor alimentare sau cu aceiaşi oameni necivilizaţi care se calcă în picioare la urcarea în autobuz. În anul 2000, când voi veţi fi oameni în toată firea, iar eu voi fi trecut de nouăzeci de ani, vom avea surpriza să constatăm că nu s-a întâmplat nimic cu lumea asta, sau într-adevăr vom şti că s-a petrecut o înnoire a ei pentru că voi aţi înnoit-o cu mintea voastră şi cu munca voastră!”.
Aveam alături un coleg foarte isteţ, grozav de isteţ, dar cam nonconformist. Nu învăţa şi nu scria decât în pauze şi totdeauna lua nota zece. La auzul cuvintelor învăţătorului, văzându-mă pe mine oarecum confiscat de peisaj, colegul a exclamat: „Maaamă, ce predică! Ăsta a luat lecţii de la taică-tu de la biserică?!”. Omul, deşi superdotat, o minte cu un potenţial deosebit, avea să ajungă un bun mecanizator în agricultură. Am regretat când am auzit peste ani despre asta, ştiind unde anume ar fi putut ajunge. Era cu cel puţin două clase peste nivelul nostru, al tuturor celorlalţi colegi ai săi.
Am meditat de multe ori asupra acestei întâmplări legate de spusele învăţătorului şi la reacţia colegului. Am înţeles câtă dreptate avea bătrânul nostru dascăl şi cât adevăr concentrau cele câteva cuvinte ale sale. Generaţia mea se pare că a ratat visul acelor copii care eram atunci. Suntem astăzi depăşiţi moral de aşteptările noastre din pruncie. Poate tot aşa vor fi depăşite alte multe generaţii ce vor mai trece. Avem dezamăgiri, avem pe alocuri şi împliniri. Suntem o ţară europeană gata să se nască înainte de vreme, sau prea târziu ca să se mai nască vreodată. Spaţiul speranţelor şi viselor copilăriei noastre însă e muribund. Trăim într-o ţară ca un castel de jucărie închis într-un glob de sticlă pe care nu-l mai mişcă nimeni din loc de pe raftul prăfuit. Fulgii sclipicioşi dinăuntru stau încremeniţi, aşternuţi definitiv în decorul sterp. Oamenii sunt aceiaşi de buni şi de răi cum îi ştiu. Unii prea veseli, alţii prea trişti, unii sătui, alţii flămânzi. Fascinaţia e liberă să moară deodată cu primul „aurolac” pe care-l vezi în intersecţie trăgând în piept aer din pungă.
De fapt noi toţi îngurgităm acelaşi aer vechi, fad, fără orizont, din aceeaşi pungă a satisfacţiilor de moment. Spectacolul e acelaşi ca şi cel din peştera în care ginta se îmbăta de fumul unui foc în sclipirile căruia ochii flămânzi şi sticloşi ai mulţimii întrezăreau când şi când fascinaţia prăzii. E limpede: nu s-a schimbat nimic!
Suntem nişte aurolaci la costum…