pridvorul lui laurentiu dumitru

Nebunul, Savatie Baştovoi
Roman

Editura Cathisma, 2006

(Fragment)

1

Pe uliţele prăfuite ale cetăţii apăru un bărbat cam de şaizeci de ani, cos­teliv şi chel, încins cu o funie din vlăs­tare de finic, de care era legat un câine mort. Astfel de funii le împleteau pustnicii din pustia care se afla la doar două zile de mers pe jos de oraş. Toată lumea avea astfel de funii, pentru că erau cele mai ieftine. Călugării aveau obicei să nu se târguiască şi oricine pu­tea să le ia marfa cu cât voia. Bătrânul intrat de dimineaţă în cetate nu mai fu­sese văzut de nimeni niciodată, nici în piaţă, unde vin de obicei călugării să vândă, nici în pustie, unde locuitorii mai evla­vioşi din oraş aveau obicei să mear­gă din vreme în vreme să vadă pustnici şi să se blagoslovească de la ei. Cu­noş­teau pe toţi călugării mai sfinţi, unii din­tre ei făceau chiar şi minuni, dar pe aces­ta nu îl văzuse nimeni niciodată. Din cauza apariţiei sale atât de ciudate, toţi se dădeau la o parte din calea lui. Îşi în­tor­ceau miraţi capetele, ţinându-se de nas şi ridicând nedumeriţi din umeri.

Nebunul nu-i băga în seamă, păşea ţan­ţoş, ca un cal împărătesc care îşi du­ce, cu conştiinţa propriei demnităţi, stă­­pânul.

– Cetăţeni ai Emesei! – strigă pe ne­aş­tep­tate călugărul în urma unei trupe de fe­mei şi bărbaţi distraţi, care îşi târau cu le­hamite tobele şi zurgălăii spre pi­aţă. Ce­tăţeni ai Emesei! De ce nu vă în­chinaţi îm­păratului? Sau nu vedeţi tră­sura ma­jes­tăţii sale? Ho-ho! Împăratul e legat, dar lumea i se închină ca şi mai înainte!

– Hei! – izbucniră în hohote de râs cir­ca­rii – dar nu e prea parfumat împă­ratul tău? Lasă-l şi hai cu noi, călugăre nebun! Te învăţăm noi ce să faci şi o să ai şi tu pâi­ne şi vin pe săturate!

– O, cetăţeni ai Emesei, vă spun că îm­păratul e legat, dar voi continuaţi să vă închinaţi lui!

De după colţ apăru o droaie de copii, cu chiote şi hohote de râs, aruncând, ca în arenă, cu pietre şi cu beţe asupra no­u­l­ui venit:

– E-hei! Un călugăr nebun! Un călu­găr nebun! Veniţi să vedeţi un călugăr ne­bun!

– Hei, nătărăilor! – au prins a hohoti cir­carii împreună cu copiii –, nu vă în­chinaţi împăratului şi calului său?

Uliţa se umplu de hărmălaie, de ţi­pete de bucurie şi hohote de râs şi ni­meni nici nu băgă de seamă că cel care le stâr­nise atâta veselie dispăruse.

Fugi pe după case şi, când se con­vin­se că nu mai vine nimeni din urmă, se aşe­ză lângă un perete. Umbra răco­roasă şi cal­da­râmul încă rece de după răcoarea nop­ţii îi mai luară din fierbin­ţeala lo­vi­tu­rilor. Îşi simţea corpul ca după o baie fier­binte. Nop­ţile dormite pe pământul gol şi, în­de­obşte, vieţuirea aspră cu care se obişnuise în pustie îl fă­ceau să îşi sim­tă corpul ca pe un străin. Se uită la câi­ne­le mort care, de la lovitu­rile pe cal­da­râm, se curăţa în mare parte de păr. Acum duhoarea lui i se părea nesuferită. Îşi scoase briceagul şi tăie fu­nia de la brâu, lăsând doar o bu­ca­tă cât să-i ţină de cingătoare. Se ri­dică şi se duse sub un alt perete.

– Hei, nebunule…

Bătrânul îşi ridică privirea, făcând o sfor­ţare să fugă.

– Nebunule, nu te teme. Nu-ţi fac nici un rău.

Lângă el, fără să vadă când s-a apro­pi­at, apăru o femeie cu salbe la gât şi cu faţa vopsită neplăcut de tare. Bătrâ­nului i se păru că este una din ceata de circari.

– Te doare? – încercă femeia să-l con­so­leze, punându-i palma după ureche, unde avea o sângerare. Hai, ia şi mă­nân­că, trebuie să-ţi fie foarte foame, uite la tine ce slăbănog eşti.

Femeia scoase de la cingătoare o bu­ca­tă de carne şi pâine, pe care i le în­tin­se. Călugărul se uită nedumerit, luă car­nea cu amândouă mâinile şi muşcă fără să zică nimic. Erau treizeci de ani de când nu mai pusese carne în gură. De fapt, nici femeie nu mai văzuse de trei­zeci de ani. Mai muşcă o dată şi restul îl băgă în sân.

– Nebunule, dar unde-ţi este „împă­ratul” tău? – râse femeia, scoţând câteva smochine şi întinzându-i-le.

– Acela nu este împăratul meu, ci al vostru – răspunse Nebunul, luându-i sin­gur din mână smochinele. Eu am alt Îm­părat. Împăratul meu l-a legat pe îm­pă­ratul vostru, dar voi continuaţi să vă în­chinaţi lui.

– Ha-ha! Oare împăratul nostru este un câine, Nebunule?

– Mai rău.

– O, Nebunule, cum de nu te-a strâns po­tera până acum? Mă mir că îţi mai stă scă­fârlia asta cheală pe umeri după glu­me­le pe care le faci.

Bătrânul se ridică fără să spună nimic şi o luă la fugă printre case. Reapăru de­gra­bă, trăgând câinele mort după el şi strigând:

– O, majestate! Domnişoara zice că ar trebui să mi se ia capul pentru lezma­jes­ta­te! O! Spune-i domnişoarei să nu mai ai­­bă nici o frică, pentru că vremea ta a tre­­cut şi acum toţi se vor închina Îm­pă­ra­tu­lui Celui Mare, care te-a legat pe ti­ne!

Bătrânul dădu drumul la funie, veni ţo­păind până lângă femeie şi se aşeză la locul său.

– Fu! Nebunule, hai de aici… Nu în­ţe­leg cum poţi să rabzi putoarea asta?

Femeia se ridică şi, cu o mână ţi­nân­du-se de nas, iar cu alta luându-l pe bă­trân de braţ, plecară amândoi de acolo. În­depărtându-se puţin, se auzi în urma lor un zgomot ca o alergare de cai şi un ră­get cumplit umplu uliţa:

– O, Simeoane! Pentru ce ai venit aici?

Femeia încremeni de frică.

– Ce a fost asta? – întrebă ea, strân­gân­du-l speriată pe bătrân de braţ.

– Nimic – răspunse călugărul şi-şi ri­di­că privirea pătrunsă de o uşoară ne­mul­ţumire.

Apoi, întorcându-se, rosti supărat, ca şi cum ar fi văzut pe cineva:

– Te jur pe tine, blestematule, nimă­nui să nu mai spui cine sunt!

Când se dezmetici, femeia era singură în uliţă, nepricepând ce se petrecuse. Îşi în­toarse privirea să vadă unde este Ne­bu­nul, dar nu îl mai văzu. Înţepeni pen­tru câteva clipe: la doar câţiva paşi, pe cal­darâm, văzu câinele rupt în două. Abia apoi simţi duhoarea cumplită, care i se părea că umpluse până şi cerul, şi, apu­cându-se de nas, se îndepărtă scân­cind, căutând să-şi ajungă din urmă tru­pa, care acum se afla probabil de­parte.

2

Străinul bizar care intrase în cetate era în al cincizeci şi nouălea an de la naştere, dintre care treizeci îi petre­cu­se în pustie. Era sirian de neam şi se tră­gea din cetatea Edessei, dintr-o fami­lie des­tul de înstărită. Din pricina as­primii vie­ţii pustniceşti, avea barba rară şi o che­lie care îi cobora până după creştetul ca­pului, motiv pentru care pă­rea mai bă­trân decât era în realitate. Totuşi ochii ne­gri şi strălucitori, ca de copil, care pri­veau parcă fără să vrea nimic de la tine şi totodată parcă poves­tind totul despre tine, îţi dădeau senti­mentul că trăieşti ceva cu totul nou şi neobişnuit în preaj­ma lui. Da, ochii acestui om parcă nu te pri­veau, ci te oglindeau, adică ochii lui erau atât de transparenţi, încât păreau doar două găuri prin care tu însuţi te pri­veai pe tine. Mai era ceva la omul aces­ta care părea nepotrivit – pielea lui. Avea o pi­e­le întinsă şi parcă prea cati­fe­la­tă pen­tru un om de vârsta lui. Altfel spus, cu cât te apropiai mai mult de el, îţi dă­deai seama că îţi scapă adevărul de­spre el. Era şi bătrân, şi tânăr în ace­laşi timp, răspân­dea un fel de teamă ne­cl­ară şi to­todată te atrăgea fără motiv. În­tr-un cu­vânt, toate erau altfel la omul aces­ta.

Vestea despre călugărul nebun se răs­pân­di repede. În piaţa oraşului, unde se adu­na lume felurită, de la târgoveţi şi co­medianţi la călători în­tâmplători şi gu­ră-cască, dimineaţa aceasta se arăta deo­se­bit de vioaie. Din gură în gură se spu­nea că în oraş a venit un călugăr ne­bun, ca­re ştie să facă vrăji şi care apare şi dis­pare în chip minunat, că poate să zboare şi că a rupt un câine numai cu privirea. Cir­carii, care la această oră stri­gau de obi­cei şi băteau în tobe, stăteau acum la locul lor obişnuit şi ascultau povestea dan­satoa­rei, în jurul căreia se adunase o gră­­madă de oameni. Ea po­vestea înflă­că­rată despre noua arătare, că are mâi­ni­le şi ochii nu ştiu cum şi că miroase a mi­ro­denii. Îşi ducea palma la nas şi, tră­gând aer în piept cât putea, striga: „Iată, şi acum miroase!, poftim, cine nu mă cre­de, mirosiţi…”. Femeia îşi întindea mâ­na pe la nasul celor din jur. Gesturile ei largi fost oprite de şeful tru­pei, care le-a spus tuturor că cei care vor să afle mai multe tre’ să pună câte un ban în to­şil­ca lor. Unii s-au întors, ne­mulţu­miţi, să plece, zicând că oricine poate să-şi un­gă mâna cu mirodenii şi să spună că s-a atins de un vrăjitor şi că aşa fel de min­ciuni încă nu au auzit. Alţii însă au în­ce­put să arunce bani, cerând să li se spună to­tul aşa cum a fost şi să se facă linişte. Din spusele femeii nu se putea înţelege mare lucru, totuşi ea po­vestea cu atâta con­vingere, încât starea ei se transmitea şi celorlalţi. Nişte călu­gări mai nătăfleţi, care îşi lăsaseră coşu­rile de vânzare şi ve­niseră să asculte şi ei po­vestea, au zis că este diavolul în chip de călugăr care a ve­nit în oraş şi că asta în­seamnă că va ve­ni urgie peste întreaga Sirie.

Între timp, Nebunul se pierdu pe uli­ţe­le cetăţii. Emesa era cetatea cea mai ma­re a Siriei, aici puteai vedea de toate. Ure­chile noului venit încă mai vuiau de hăr­malaia copiilor, de râsul atât de de­şăn­ţat al comedianţilor. Nu mai auzise un astfel de râs de treizeci de ani. Ce mult se schimbase lumea între timp. În pus­tie nimeni nu râde aşa. Dar dacă se gân­dea bine, de când intrase în mă­năs­ti­re, nu numai că nu mai auzise pe ni­meni râ­zând, dar nici el însuşi nu râsese nici­oda­tă. În minte îi rămăsese faţa vop­sită a unei femei, care îşi lăsa capul în­foiat pe spa­te, şi, căscându-şi gura, care părea că pute, hohotea ca o iapă. Faţa acelei femei i se păru foarte urâtă. Ce lu­cru straniu, gân­di Nebunul, când omul zâmbeşte fru­mos, faţa i se luminează şi te face să-l iu­beşti, dar când râde nes­tă­pânit, faţa i se strâmbă şi se înro­şeşte. Se gândi că omul nu este făcut ca să râdă în hohote, de­oarece asta îl urâ­ţeşte.

Ieşi într-o piaţă mică, la capătul că­reia se vedea o biserică. Sub un perete, stătea trân­tită o femeie pe care cer­şe­torii din fa­ţa bisericii se pare că nu o pri­meau prin­tre ei. Scoase din sân bu­cata de car­ne şi o aruncă în bătrână, ca şi cum şi-ar fi în­tâl­nit un vechi duş­man, stri­gând şi mă­tă­hă­ind cu mâinile. Femeia strânse re­pede car­nea, râzând mulţu­mită şi bă­gân­d-o sub ea, de tea­mă ca Nebunul să nu se răz­gândească şi să-i ia carnea îna­poi. Ne­bu­nul însă, frecându-şi pal­mele a iz­bân­dă, o luă ţo­păind spre bise­rică, ba ne­che­zând, ba săltând în şa, ba trăn­că­nind cât îl ţinea gura, ca o tobă de război.

3

Se opri în faţa bisericii şi vru să se închine, dar îşi aminti îndată că aceas­ta nu se potriveşte cu noua lui pos­tu­ră şi intră. Inima îi săltă de o mare bu­cu­rie când mirosul de tămâie îi năvăli în nări. Într-o clipă se văzu în Lavra Cu­vio­su­lui Gherasim de la Iordan, în care in­tra­se acum treizeci de ani. Apoi îi apă­ru­ră în minte biserica din Edessa, chi­pul unui cântăreţ cu care era şi bun pri­eten, apoi nu-i mai apăru nimic. Mintea îi fu cu­prinsă de o bucurie care îi în­vălui par­că tot trupul. Se dădu după o co­loană, mul­ţumind lui Dumnezeu că a ajuns să in­tre într-o biserică. După trei­zeci de ani pe­trecuţi în pustie, în care se rugase în­tr-o chiliuţă mică şi întune­coasă, nu cre­dea că va mai ajunge să vadă vre­odată o biserică pictată şi îm­podobită cu aur.

Lavra Cuviosului Gherasim avea bi­se­rici frumoase, dar el nu intrase în ele de­cât de câteva ori. Fiind călugărit de­gra­bă, la nici o săptămână după aceasta ple­case, împreună cu prietenul său Ioan, în pustie. Nu era un lucru obiş­nuit ca niş­te începători să se retragă în­dată la via­ţă pustnicească, dar printre fraţii din mă­năstire se spunea cum că În­suşi Hris­tos s-ar fi arătat egumenului şi i-ar fi des­coperit voia Sa pentru cei doi tineri ve­niţi la Iordan tocmai din Edessa. Din cau­za acestui zvon, mulţi au început să-i cau­te pe cei doi sihaştri, socotind că pen­tru rugăciunile lor ar putea dobândi tot ce vor cere de la Dumnezeu. Însă foarte cu­rând ei nu mai erau de găsit, pentru că unii spuneau că sunt în pustia Ior­da­nu­lui, alţii, că i-au văzut plecând, iar ci­ne­va spusese că amândoi s-ar fi întors în Siria şi că se nevoiesc în pusti­etăţile de acolo.

Fiind cu ochii pe sus, ca să vadă chi­pu­rile pictate pe pereţi, călugărul nici nu văzu că la picioarele lui, după coloană, era tolănită o fată care dormea cu un somn nefiresc. Din nebăgare de seamă, el călcă peste ea şi, împiedicându-se, fă­cu în cădere câţiva paşi, împingând o cu­coană care părea că o păzeşte pe fată. În aceeaşi clipă, bolnava se ridică, parcă bea­tă, şi, uitându-se speriată spre călu­gă­­rul care începu să râdă şi să se bată pes­te cap, prinse a se târî cu spatele spre mij­locul bisericii. Oamenii, obişnu­iţi şi, de­sigur, sătui de crizele bolnavei, pe ca­re mama bogată o aducea în fiecare zi la bi­serică în nădejdea că se va petrece o mi­nune, se în­semnară cu semnul crucii şi făcură roată în jurul ei. „Doamne mi­lu­ieşte! Doamne izbăveşte de cel vi­clean!” – îngânau toţi cu o evlavie prefă­cu­tă, ştiind că Doamna-mamă avea obi­cei să dea bă­nuţi după slujbă şi că îi dă­dea celor care păreau că o compătimesc mai mult. Ajunsă în mijlocul bisericii, fata sări în sus cu o viociune neaşteptată şi, desfăcându-şi larg mâinile şi picioa­re­le, se trânti pe lespezile de piatră, ur­lând, aşa cum nu o mai auzise nimeni până atunci: „Plec! Plec! Dacă vine Si­me­on aici, eu plec!” Se mai zbătu o dată şi bur­ta i se umflă înfricoşător, apoi i se dezumflă, slobozind un zgomot ca de cim­poi spart, după care fata căzu în ne­şti­re. Toţi începură să-şi dea ghes, în­sem­nând bolnava cu semnul crucii: „A ie­şit!“ „Ba, n-a ieşit!“ „Ba a ieşit…” Din al­tar ieşi un diacon cu faţa rotundă, care le spuse tuturor să facă linişte. Era o zi din timpul săptămânii, când în bise­rică nu se făcea liturghie, dar oamenii mai ve­neau să facă o rugăciune şi mai ales să va­dă dacă se petrece vreo mi­nune, căci ma­ma fetei făgă­duise o sumă mare de bani celui care va alunga dracul din fiica sa. Copila ador­mită se însenină la faţă şi se îmbujoră. „S-a tămăduit!” – a zis dia­co­nul, însemnându-se cu semnul crucii. „Slavă lui Dumnezeu, Care aude rugă­ciu­nile ro­bilor Săi!” Faţa diaconului se um­plu de o satisfacţie deosebită, în care efor­tul de a părea evlavios se lupta cu bu­curia la gândul că va primi o sumă atât de mare de bani.

Oamenii începură să părăsească bi­se­ri­ca, şuşotind şi oarecum descurajaţi, având pe faţă expresia celor care pierd pa­riul la alergările de cai. Acum ştiau că se vor lipsi de bănuţii care le picau de ni­căieri, până nu va mai apărea vreo în­dră­cită sau vreo bolnavă bogată.

Doi călugări care se rugau în ge­nunchi la icoana Preacuratei ieşiră şi ei abă­tuţi. Unul din ei spunea că el e Si­me­on şi că este clar că pentru rugăciu­nile lui a ieşit dracul, că de o săptămână de când ve­nise el şi începuse să se roage, fa­ta arăta semne de îndreptare. Totuşi că­lu­gării nu îndrăzniseră să-i spună aceas­ta diaco­nului, ştiind bine că nu vor ve­dea nici un ban de la el, şi-apoi s-ar fi pu­tut alege cu jalbe pe la episcopie şi cu al­te ne­cazuri.

Pentru toţi era clar că nu diaco­nul fă­cu­se minunea, dar nici cei doi că­lugări nu puteau fi bănuiţi de sfinţenie, căci fu­se­seră văzuţi de mai multe ori fă­când ru­găciuni pe bani, fără să se pe­treacă vreo schimbare în bine cu bolna­vii. Tu­tu­ror le răsuna în gând răgetul cumplit al duhului necurat: „Simeon!” Până la ur­mă însă au rămas cu impresia că mi­nu­nea s-a petrecut singură şi că vreun sfânt oarecare intrase la vremea aceea în ce­tate şi de aceea ieşise dracul.

4

Nebunul se aciuă pe lângă bise­ri­că şi în scurt timp îşi căpătă no­to­rietatea cuvenită printre cerşetori şi pur­tătorii de bârfe. Chipul lui tot timpul ve­sel şi glumele deşucheate pe care le fă­cea îi atrăgeau simpatia tuturor. Mai ales când îi imita pe alţii, Nebunul stâr­nea hohote de râs în grămada de cerşe­tori. Avea obicei Nebunul, atunci când apă­rea la biserică vreun om mai bine îm­bră­cat, să se ia după el, păşind ţanţoş şi vor­bind cu glas tare tot felul de lu­cruri ne­cu­viincioase, ca şi cum s-ar fi auzit gân­du­rile acelui om. Pentru aceasta, nu de pu­ţine ori lua bătaie de la slugi, dar el, ori­cum, nu se lăsa de nebu­niile lui.

Mare tămbălău a ieşit atunci când Ne­bu­nul, în una din zilele când slujea dia­co­nul cu faţa rotundă, a început să um­ble prin biserică ţinând cu mâna dreaptă poa­­la sindonului ridicată până la umăr, ca şi cum ar ţine orarul, şi cân­tând: „Ia­ră şi iară cu pace Domnului să ne ru­găm! Da­că mă ajută dracii să se mai în­dră­ceas­că vreo bogătancă, de banii câş­ti­gaţi îmi cum­păr scaunul epis­co­pa-a-a-a-al!” Pen­tru această glumă, care de­grabă s-a răs­pân­dit prin oraş, încât au preluat-o şi cir­ca­rii din pi­aţă, Nebunul nu mai avea in­tra­re în bi­serică în zilele când slujea dia­co­nul po­menit. Totuşi el nu se arăta su­pă­rat nici­odată, ci, rămâ­nând pe scări, cân­ta sin­gur şi tămâia, iar alteori se suia pe un coş şi predica.

Cerşetorii se bucurau de acest călugăr Ne­bun, mai ales pentru că pe el puteai să-l prosteşti cum vrei. De pildă, dacă te du­­­ceai la el şi-i trăgeai o palmă, el îndată în­­­cepea să strige şi arunca în tine cu plă­cin­­te, cu bucăţi de carne şi chiar cu bani. În acest mod ciudat, Nebunul îşi îm­păr­ţea câş­tigul său zilnic cu ceilalţi co­legi de breas­­lă, fără ca ei să înţeleagă asta. Pen­tru că devenise vestit, mai toată lumea îi dă­­dea lui mai multă milostenie. Aceasta o fă­­ceau oamenii şi pentru că de fiecare da­­tă se alegeau cu vreo glumă sau vreo vor­­bă ha­ioasă care îi bine dis­punea. Mulţi con­sta­tau că după ce glu­meşti cu Ne­­bu­nul îţi tre­ce orice supă­rare. Unii au în­­ce­put să spu­nă chiar că Nebunul ar da sfa­­turi vred­nice de urmat prin glumele sale şi că, ur­mându-le, ci­neva s-a izbăvit de un mare ne­caz. Se răspândise zvonul şi că Ne­bunul ar ve­dea sufletele oa­me­ni­lor, că ar şti vii­to­rul şi că tămăduise un co­­pil săr­man pe care, bătându-l cer­şe­to­rii, îl lă­sa­se­ră aproa­pe mort pe o uliţă fe­ri­­tă. Alţii însă spu­neau că este îndrăcit, pen­tru că l-au vă­zut umblând în fundul gol prin oraş. În sfâr­­şit, diaconul cu faţa ro­­tundă a zis în­tr-o predică cum că acest că­­lugăr nu nu­mai că este lipsit de minte şi că dia­vo­lul vor­­beşte prin gura lui, ci şi că, în as­cuns, um­blă la casa de des­frâ­na­re şi îşi chel­­tu­ieş­te acolo banii pe care creş­tinii cu fri­că de Dumnezeu îi dau din mun­ca lor cin­sti­tă.

Scandalul cel mare a început atunci când mamei fetei tămăduite, doamnă din înalta societate, după ce i-a trecut pri­ma în­cântare de pe urma minunii să­vâr­şite şi s-a obişnuit să-şi vadă fiica să­nă­toasă, a început să-i pară rău după ba­nii pierduţi. Ci­călită de una din îngri­ji­toa­rele sale, lua­tă în râs în piaţă că a dat ba­nii degeaba, spu­sese într-o îm­preju­ra­re că îl va da în judecată pe dia­conul acela mincinos şi îi va cere banii înapoi. „Că, de, dacă e aşa ma­re făcător de mi­nuni, să aducem o altă în­drăcită şi să o tă­măduiască în faţa tu­tu­ror, iar dacă nu o va tămădui, înseamnă că nu el mi-a tă­mă­duit fiica, ci minunea s-a săvârşit sin­gu­ră.”

Scandalul lua amploare şi pentru că Doamna era una dintre ctitorele princi­pale ale bisericii şi avea intrare la masa episcopului. Unii clerici spu­neau chiar că auziseră la episcopie vorbe cum că ba­nii nu trebuia să-i ia diaconul singur, chiar dacă Doamna făgăduise aceasta din prea marea întristare a ini­mii, ci că ei ar trebui să intre în vistieria episcopiei şi să fie folosiţi la ctitorirea unei biserici. Aceasta l-a înrăit atât de tare pe diacon, în­cât a hotărât să nu mai lase nici un cer­şe­tor să cerşească pe treptele bisericii, iar pe Nebunul Si­meon, care era singu­rul vi­novat de ameninţarea ce se ridicase asu­pra lui, hotărî să-l pedepsească în mod deosebit. Furia diaconului a depă­şit orice limite atunci când prin oraş a în­ceput să circule zvonul cum că Nebu­nul este pustnic şi că el izgonise dracul cu pricina, făcând şi alte multe minuni prin tot oraşul.

Adunând deci mai mulţi martori, în­tre care cea mai înflăcărată era dansa­toa­rea care tulburase toată piaţa cu po­vesti­ri­le ei, l-au acuzat pe Nebun de vrăjitorie şi, luând mai mulţi citeţi şi cântăreţi, ca­re îl susţineau pe diacon, în nădejdea că vor primi bani de la el, l-au închis în scle­pul bisericii, sub motivul că trebuie să-i facă nişte rugăciuni de exorcizare. Dar pentru că dracul nu ie­şea, diaconul şi citeţii l-au bătut atât de tare pe sărma­nul Nebun, încât acela nu mai putea fi re­cunoscut. Făcându-şi la urmă toţi sem­nul crucii de mai multe ori şi tămâ­ind în­căperea, au poruncit tutu­ror celor de faţă să nu spună nimănui nimic, iar pe Ne­bun, de teamă să nu moară în bi­se­ri­că, au pus să-l ducă pe o uliţă mai fe­rită, ca, şi de va muri, să creadă toţi că l-au ucis cerşetorii.

5

Se trezi într-un pat curat, într-o în­căpere cu tavan înalt, din care se ve­dea numai o parte, din pricina şterga­ru­lui rece care îi acoperea fruntea până dea­supra ochilor, ca o streaşină. Încercă să-şi înlăture ştergarul, dar gemu de du­rere şi atunci îşi aminti de cruzimea bă­tăii pe care o suferise. A mai luat el bă­ta­ie, dar aceasta parcă le-a întrecut pe toa­te. Credea că a murit, dar acum, iată, mi­nu­ne, s-a trezit în acest pat curat cu le­gă­turi la cap. Nu înţelegea nimic. Ho­tărî că aiurează şi că acuş va muri cu adevărat şi toate acestea vor dispărea. Uşa s-a des­­chis şi în încăpere a intrat un bărbat cam de patruzeci de ani, la care îţi să­reau mai întâi în ochi barba şi mâi­nile mari şi costelive. Nebunul s-a gân­dit că a venit să-i ia sufletul şi a închis ochii, aş­teptând ce va urma. Bărbatul s-a aşe­zat pe scaunul de lângă patul bol­na­vu­lui, potrivindu-i cu grijă ştergarul de pe frunte.

– Cum îţi mai e, călugăre? – se auzi vo­cea tăioasă şi clară a bărbatului.

– Mă dor toate.

– Bine că trăieşti.

– Da, bine.

– De unde vii?

Nebunul se fâstâci puţin, pe urmă fă­cu o încercare neizbutită de a se ridica.

– De nicăieri… Ce este patul acesta şi în­căperea aceasta? Cine m-a adus aici?

– Eu.

– N-am nevoie! Eu n-am spus nimă­nui să mă aducă aici!

– Lasă astea acum, părinte, stai aici până te faci bine.

– Dar tu cine eşti? – întrebă Nebunul cu o agitaţie prefăcută.

– Eu sunt Ioan, diaconul episcopului.

– Oho, părinte, oare sunt eu vrednic să fiu îngrijit de un diacon? – suspină Ne­bunul, lăsând să i se însenineze faţa de o bucurie umilă.

– Oare nu suntem noi datori să pur­tăm sarcinile unul altuia, părinte, şi aşa să plinim legea lui Hristos?

– Dumneata, părinte, de faci pentru Hris­tos asta, cu adevărat eşti omul lui Dumnezeu.

– Sunt om cu păcate, avvo.

– Toţi oamenii au păcate, numai că unii şi le mărturisesc, iar alţii nu.

– Părinte Simeoane, oare pentru ce ai ajuns la aceasta?

– La ce? – întrebă nedumerit Nebu­nul.

– Ca să te faci pe tine ca unul din oa­me­nii de nimic şi lepădaţi de toţi, când văd că ai mintea întreagă şi judeci lucru­ri­le duhovniceşte.

– A, nu ştiu ce zici.

– Te jur pe tine, avvo, pe numele lui Dumnezeu Celui viu, să-mi spui de un­de vii şi cum ai ajuns la aceasta.

– O! Nu-i bine să juri, diacone al lui Hristos! Oare nu ştii pe Cel ce a zis să nu ne jurăm nici pe cer, nici pe pământ?

– Ştiu, dar inima mea nu mai rabdă să afle cele despre tine. Spune-mi, părinte, pentru numele lui Dumnezeu, iar eu, la rân­dul meu, mă făgăduiesc să nu spun ni­mănui nimic din cele ce-mi vei spune până la moartea ta.

– Cu adevărat, părinte Ioane, nu este lu­cru mai caraghios înaintea lui Dumne­zeu decât ca să se mândrească cineva cu is­prăvile sale şi să se îndulcească de sla­va cea deşartă care vine de la oameni.

– Dar oare pentru aceasta trebuie să ne facem toţi cerşetori şi să ne îmbrăcăm în haine rupte?

– Nu. Hainele nu schimbă pe om. Oa­re crezi că Simeon în pat sau în drum nu este acelaşi?

– Dar ce schimbă pe om, Părinte?

– Dragostea.

Nebunul făcu o încercare să se în­toar­că în pat, dar gemu de durere şi se lăsă îna­poi, în pernă. Diaconul ieşi puţin şi se în­toarse cu o cană de lapte cald. Era atâ­ta linişte în această casă, încât, dacă nu ar fi fost patul cu aşternut curat şi ta­va­nul acesta înalt, bătrânul s-ar fi simţit ca în chilia sa din mijlocul pustiei.

6

Nebunul rămase în casa diaco­nu­lui Ioan până la însănătoşire. Dia­conul era un om cumsecade, trăind cu credinţă cuvântul Evangheliei. Nu era dintre aristocraţi, însă fă­când ceva şcoa­lă şi fiind frumos la chip şi cu glas ră­sunător, prin rânduiala lui Dum­nezeu, a fost observat de episcop şi după mai mulţi ani de slujire la mese, venindu-i şi vre­mea căsătoriei, a fost rânduit diacon. Sluj­ba diaconească era o slujbă de cinste, pen­tru că diaconul era întotdeauna în preaj­ma episcopului, iar la nevoie îl re­pre­zenta pe acesta înaintea demnitarilor sau a altor episcopi. În afară de aceasta, dia­conul se îngrijea de predică şi de ca­te­hizarea poporului, aşa că Ioan, dincolo de smerenia lui, era un om cunoscut în toa­tă cetatea. Nu se putea spune despre el că era un bogătan, deoarece apărea în­tot­deauna în haine simple, dar curate şi bine îngrijite. To­tuşi casa în care lo­cu­ia era o casă mare şi frumoasă, situată nu de­parte de reşe­dinţa episcopală. So­ţia dia­conului era o femeie frumoasă, dar foar­te tăcută şi oa­recum obosită. Ti­mi­di­ta­tea femeii se datora provenienţei sale joa­se, fiind o or­fană culeasă de epis­cop spre slujire la treburile murdare, pe ca­re Ioan, atunci când episcopul a insis­tat să-l fa­că diacon cu orice preţ, a hotă­rât să o ia de so­ţie. Treaba aceasta nu a plă­cut epis­co­­pului, dar când Ioan i-a zis că altfel se că­lugăreşte, episcopul i-a bi­ne­cuvântat ale­gerea, ştiindu-l pe Ioan om simplu şi ho­tărât, motiv pentru care îl şi iubea atât de mult, încredinţându-i mul­te din se­cre­te­le sale. Timiditatea fe­me­ii se mai trăgea şi din faptul că nu năş­tea copii, de aceea de multe ori făcea cri­ze de deznă­dejde, spu­nând că va ple­ca într-o mă­năstire, unde nu o va mai găsi nimeni, că nu a fost de la Dumne­zeu această căsă­torie şi că Ioan ar fi tre­bu­it să se căsăto­rească cu o femeie care să-i poată face copii. Oricât încerca dia­co­nul să o con­soleze, aceste crize reve­neau periodic, aducând şi asu­pra lui o mare apăsare şi tristeţe.

Şi diaconul, şi soţia lui s-au legat de Ne­bun, rugându-l chiar să rămână la ei pen­tru totdeauna. Ioan, unul dintre cei care făceau vizite pustnicilor de prin îm­pre­jurimi, se bucura să aibă alături un om care arăta atâta experienţă duhovni­ceas­că. Aşa încât discuţiile din­tre cei doi se prelungeau de multe ori până noap­tea târziu. Din vreme în vreme însă, Ne­bu­nul fugea în oraş şi petrecea zile în­tregi cu cerşetorii şi co­medianţii, făcând de fiecare dată câte o ispravă de care râ­dea tot oraşul. Dra­gostea celor doi soţi pentru Nebunul Simeon a crescut şi mai mult atunci când, nu după multă vreme, femeia îşi înştiinţă soţul că este însărci­nată. Pentru cei doi nu încăpea nici o în­do­ială că mi­nunea s-a datorat rugăciu­ni­lor părintelui Simeon. Femeia, a cărei gu­ră nu se au­zea până atunci, deveni din­tr-odată veselă şi aproape guralivă, încât s-a lău­dat în biserică cu cele în­tâm­pla­te, zicând că Nebunul Simeon este un sfânt, că vine pe la ei pe acasă şi că prin rugăciu­nile lui ea a rămas însăr­cinată. Bu­curia aceasta însă nu a durat mult, pen­tru că, răspândindu-se zvonul şi ajun­gând şi la urechile celuilalt dia­con, ca­re îl ura pe Simeon şi avea o ve­che in­vi­­die pe Ioan din cauza dragostei deo­se­bi­­te pe care i-o purta episcopul, acela, glu­­mind cu cântăreţii în bi­serică, a zis că fe­­meia lui Ioan a luat în pântece de la Ne­bun, de vreme ce este ştiut că Ioan este eunuc şi nu poate face nimic unei fe­mei. Dia­co­nul invidios a mai zis că ştie lu­crul acesta cu certitudine din gura episco­pu­lui, care îl spovedeşte pe Ioan, şi că din această cauză Ioan s-a în­surat cu o să­ră­n­toa­că şi o lepădată, şti­ind că ea îşi va ţine gura şi că această căsnicie s-a făcut numai pentru a acoperi im­po­ten­ţa lui Ioan.

Diaconul Ioan avea desăvârşită încre­de­re în sfinţenia Nebunului, ştiindu-l bi­ne pe diaconul Anastasie că este om plin de vicleşug, ajuns în treapta sa prin mij­lo­cirea unei cunoane bogate cu care se spunea că ar fi avut o legătură necu­rată. El reuşise, cu minciunile lui, să scoată de la biserica Tuturor Sfinţilor pe un diacon în vârstă şi cuminte, sub mo­tivul că ace­la este origenist şi că a fost prins făcând vră­ji cu sfintele taine în al­tar. Pentru că nu a mai putut îndura presiunile făcute asu­pra sa, fiind şi o fire prea sensibilă, bă­trânul s-a retras în pustiu, încât nu s-a pu­tut afla niciodată unde anume s-a sta­bi­lit. Toate acestea le ştia bine diaconul Ioan. Mai ştia cu cer­titudine că spusele lui Anastasie sunt cel puţin pe jumătate min­cinoase, căci cine mai bine ca el în­suşi putea să-şi cu­noască deplina să­nă­ta­te bărbătească. Totuşi inima lui a în­ce­put să fie măci­nată de îndoială atunci când a aflat că Nebunul Simeon umblă pe ascuns la casa de desfrânare şi că pe­tre­ce acolo ceasuri întregi, lăsând o gră­ma­dă de bani, pe care nu se ştie de unde îi avea. Aceasta a mărturisit-o el însuşi în­tr-o seară, când diaconul, văzându-l mur­dar pe faţă de pomădurile des­frâ­na­te­lor şi mirosind tot a aromate, n-a mai răb­dat şi l-a întrebat de unde vine. Ne­bu­nul, neş­tiind de ce fel de gânduri este chi­nuit di­aconul, i-a răspuns că a fost la „pri­ete­nele” sale şi că s-a jucat cu ele.

După această întâmplare diaconul de­veni tot mai rece şi hotărî să-l urmă­reas­că cu mai multă atenţie pe Nebun. Mă­su­rându-l mai bine, Ioan ajunse la con­clu­zia că Nebunul nu este chiar aşa de bă­trân cum vrea să pară şi că, deşi este slab, are trupul bine legat şi chiar pu­ter­nic. Suspiciunea diaconului o spo­rea şi vioiciunea deosebită pe care în­ce­puse să o arate molateca lui de nevastă de fie­ca­re dată când apărea călugărul. Diaconul se închise în sine şi chiar îi spuse odată so­ţiei sale, pe când Nebunul era în oraş, că a auzit vorbe pe la episco­pie şi că poa­te ar fi mai bine să pună ca­păt la toa­tă tărăşenia asta cu Nebunul.

7

Mai toţi cerşetorii şi flecarii dă­du­ră buzna în piaţă. În faţa bi­se­ricilor rămăseseră doar cei cu totul bă­trâni şi infirmi care nu se puteau mişca atât de uşor oriunde ar fi vrut. De câteva zile se zvonea în oraş despre o noutate ne­­maiauzită. Un oare­care filo­zof, care îşi zi­cea Zinon, venise cu un obicei care fă­cu­se tot oraşul să forfo­tească ca un roi de viespi. Acesta, fiind elin de neam – deşi unii erau de părere că era sirian şi doar în­văţase la elini –, aduna în jurul său mulţime de oameni, pe care îi ade­me­nea cu nişte ghicitori pe care nu le mai auzise ni­meni. Emesenii nu erau oa­meni pe care i-ai fi putut pă­căli cu ghi­ci­tori, dar Zinon re­cursese la o şme­cherie în faţa căreia nu re­zista ni­meni. Avea un să­culeţ de piele, îm­po­do­bit cu îm­ple­ti­turi colorate şi nituit cu aur, pe ca­re îl fă­gă­duia celui care îi va dezlega ghi­ci­toa­rea. Dar, pentru că do­ritorii de a pune mâna pe săculeţ erau prea mulţi, Zinon se târguise ca cei ce vor să-l ia, să pună mai întâi bani în sac. Cine punea suma cea mai mare răspun­dea primul la în­tre­ba­rea lui şi deci avea cei mai mulţi sorţi de izbândă.

Tărăboiul în jurul filozofului creştea, deoarece, de când venise, strânsese nu se ştie câţi saci de bani. Unii începuseră să spună că este un şarlatan şi că nici el nu ştia dinainte răspunsul la ghicitorile lui, ci că îl născocea pe loc împotriva ce­lui ca­re încerca să ghicească. Supăra­rea cea ma­re a fost când, la întrebarea lui Zinon: „Cine este un animal fără pene”, şeful tru­pei de comedianţi, un bărbat mătă­hă­los, cam la cinzeci de ani, poreclit Calu, a răs­puns: „Şar­pele”. Filozoful în­să a zis că nu şi că, deşi şarpele nu are pene, totuşi răs­punsul co­rect este: „Omul”. Pen­tru aceas­tă în­tor­să­tură, Zinon era cât pe ce să ia bătaie şi ar fi luat-o dacă nu ar fi avut la el o carte în membrane în care a zis că este în­sem­nat acest răspuns – deşi come­di­antul mâ­ni­os nu ştia gre­ceş­te – şi că această ghi­ci­toare o ştie toată Atena şi, în­de­obşte, toate şcolile de fi­lozofie din lu­me, de vreme ce ea apar­ţi­ne unui mare fi­lo­zof, Platon. Aceas­tă în­tâmplare a fost pricină de mare ceartă şi dezbinare în tru­pa de co­me­di­anţi, de­oa­rece Calu pu­se­se tot câş­tigul lor de o zi în sacul filozofului.

Scandalul se linişti brusc şi toată lu­mea izbucni în hohote de râs când, în mij­loc, pe neprins de veste, apăru Ne­bunul pur­tând pe cap o cunună de dafin şi înălţând ame­ninţător o trestie. Sco­ţân­du-şi o mână prin deschizătura pentru cap a hitonului, Nebunul îşi lăsă un umăr gol, ca şi cum ar fi fost un filo­zof elin îmbrăcat în togă. Oprin­du-se cam la cinci paşi în faţa fi­lo­zo­fului, Ne­bunul îşi ri­dică mâna în care ţi­nea trestia şi rosti solemn:

– O, întrutotcinstite filozoafe Zinon, bine ai poposit din părţile Atenei în mij­lo­cul nostru! Te salută cel mai de seamă fi­lozof al Emesei – Simeon!

Nebunul se închină, făcând să i se dez­golească un şold şi rămase aşa până în­cetară hohotele de râs.

– Vestea despre tine a ajuns până la ure­chile mele, o filozoafe Zinon, şi eu, lă­sând toate treburile, am venit să te as­cult şi să mă lupt cu tine cu săbiile cele ne­sângeroase ale filozofiei!

Adunarea izbucni în hohote de râs, iar Zinon, văzând că este un nebun, nu se pierdu cu firea, ci, ca să-şi arate ascu­ţi­mea sa de spirit, răspunse pe acelaşi ton, ridicând o mână spre Nebunul care îl privea acum cu semeţie peste umăr.

– Te salut, filozoafe al Emesei – iz­buc­ni în râs Zinon –, dar pentru că sunt foar­te obosit azi şi ziua e pe sfârşite, îţi dau această ocazie, din care să se vadă mă­reţia inimii mele! Iată, săculeţul aces­ta râvnit de toţi, de vei ghici câţi bani sunt într-însul, este al tău împreună cu toţi banii, iar de nu…

Zinon făcu un efort prefăcut de a-şi stă­pâni râsul, scrutând cu privirea adu­narea.

– Iar de nu – continuă el –, o să dez­braci „toga” ta de „filozof” şi slugile me­le or să-ţi tragă o sută de lovituri cu tres­tia pe care o ţii în mână!

Câţiva din mulţime încercară să râdă, dar îndată se lăsă o linişte adâncă şi toţi în­cremeniseră, aşteptând ce va urma.

Nebunul ceru ca sacul să fie lăsat jos şi să facă toţi doi paşi în urmă. Această pre­cauţie plăcu tuturor, deoarece aş­tep­tau ca Zinon să facă iarăşi vreo şme­che­rie din ale sale. Calu, care se mai li­niştise de când venise Nebunul – deoa­rece el era unul din cei care credea în puterile vră­jitoreşti ale acestuia – , ieşi în mijloc, îm­pingându-i cu grosolănie pe cei din faţă şi zicând că el va număra banii. Toţi că­zură de acord şi acum aş­teptau ca Ne­bu­nul să rostească cifra.

– Două sute treisprezece bani de ara­mă, optzeci şi doi de bani de argint şi opt bani de aur – rosti în cele din urmă Nebunul.

În liniştea apăsătoare care se lăsase, Ca­lu răsturnă săculeţul cu bani, care, că­zând pe caldarâm, scoaseră un zgomot de parcă s-ar fi lovit două săbii. Zinon în­­cercă să facă un pas spre grămada de bani, dar strigătele mulţimii îl deter­mi­na­ră să se mulţumească doar cu o în­tin­să­tură mai tare a gâtului. Toţi ur­măreau dacă circarul, meşter la escro­cherii, nu fură vreun ban. Calu însuşi stătea în aşa fel, ca toţi să vadă că nu fură şi că joacă cin­stit, mai ales că el avea credinţa că Ne­bunul este vrăjitor şi că aflase cu vră­ji­le sale numărul banilor. Cir­carul chiar se temea să nu-i scape ceva la numă­ră­toa­re sau să se rostogo­lească vreun ban, ca nu cumva sacul să se în­toarcă la ne­mer­nicul de Zinon. După ce termină, strân­gând tacticos ba­nii îna­poi în sac şi le­gându-l la gură, Calu se ridicase în toa­tă mărimea lui şi începu să strige:

– Nebunul a ghicit! V-am zis eu că Ne­bu­nul este vrăjitor! Nebunul a luat banii!

Zinon se tulbură şi chiar încercă să-i ia sacul din mână circa­rului. Acela însă ri­dicase mâna, iar Zinon nu putea nici­cum să ajungă la sac. Mul­ţimea începu să forfotească, prefăcându-se într-o în­văl­măşeală de hohote de râs, de strigăte şi de îmbrân­celi. Cel mai tare striga Zi­non, zicând că jocul nu a fost pe drep­ta­te, deoarece Ne­bunul a jucat fără să pu­nă nimic în sac. O parte din mul­ţime în­ce­pu să ia partea filozofului şi gloata se îm­părţi în două, huiduind şi îmbrân­cin­du-se, gata de încăierare. În această hăr­mă­laie se auzi dintr-odată glasul Nebu­nu­lui, care, ridicându-şi trestia, strigă:

– Cetăţeni ai Emesei! Toţi ştiţi că jocul a fost cinstit şi că eu mi-am pus în joc uni­cul meu fund în schimbul acestui să­cu­şor nenorocit cu bani!

Gloata izbucni în hohote de râs, prin­tre care Nebunul continuă:

– Dar, ca toată lumea să fie mulţu­mită, eu propun următorul târg! Vă zic şi eu o ghicitoare şi cel care o va dezlega să-şi ia sacul şi să plece!

La auzul acestor cuvinte, Zinon se lu­mi­nă la faţă şi toţi începură să strige: „Ghi­citoarea! Să zică Nebunul ghicitoa­rea!” Atunci, cerându-i circaru­lui să lase sa­cul jos şi făcând semn tutu­ror să se dea în spate, Nebunul călcă pe sacul cu bani şi, potrivindu-şi cununa de dafin pe cap, ridică trestia şi strigă:

– Fericit este împăratul care domneşte pes­te supuşii săi! Ziceţi, aşadar, cine este îm­păratul şi cine sunt supuşii?

Mulţimea începu să forfotească şi se pu­tea auzi numai: „Constantin, Iusti­ni­an, Iustin…”. Zinon, care luase o sută de vergi în Efes din cauza unei ghicitori pen­tru care fusese acuzat de lezmajes­ta­te, se încruntă şi nu se hotăra să răs­pun­dă. Se gândi totuşi că ghicitoarea este de­spre împăratul Iustinian, mai ales pen­tru că acesta se întorsese de curând bi­ruitor din Spania şi Italia şi izbândise să le recu­cerească, deşi predecesorii săi le pierduseră. Însă îndrăzneala şi hotă­râ­rea de a răspunde care crescuseră în Zi­non se spulberară atunci când Nebu­nul, vă­zând că nimeni nu răspunde, zise că şi îm­păratul, şi supuşii sunt de faţă. Zinon hotărî că fusese tras într-o cursă de către ci­neva căruia îi părea rău după banii pier­duţi şi că acum trimisese pe acest vră­jitor să-l provoace şi să-l acuze de lez­majestate, aşa că hotărî că îi sunt des­tui banii făcuţi în Emesa şi că o bătaie ca ace­ea din Efes trage mai mult decât un sac cu bani. Toţi tăcură, pironindu-şi pri­vi­rile asupra lui Zinon şi aşteptând ca el să răspundă primul. Zinon, simţindu-se prins în colţ şi înţe­legând că toţi îl aş­teap­tă pe el, strigă că el nu ştie răs­pun­sul şi că banii rămân la Nebun. Cineva din mulţime strigă: „Constan­tin!”, alt­ci­ne­va „Iustinian!”, dar strigă­tele lor erau ne­sigure şi în curând toată gloata începu să strige: „Nu ştim! Să spună Nebunul dez­lega­rea!” Atunci Nebunul, cerând să se facă linişte, le zise:

– Împăratul este mintea, iar supuşii sunt simţurile omului. Fericit este omul a cărui minte stăpâneşte peste simţurile sa­le şi le face să lucreze numai ceea ce este bine şi folositor. Cu adevărat un ast­fel de om este mai fericit decât un împă­rat care domneşte peste lumea în­treagă, dar peste simţurile sale nu este stăpân!

După puţină linişte, toţi începură să şu­şotească, să strângă din umeri şi să se minuneze. Unii îl lăudau pe Nebun, alţii zi­ceau că înnebunise mai mult, că nu el, ci un demon vorbeşte prin gura lui şi îi spu­ne tot ce se petrece în lume.

Între timp, Nebunul dispăru cu bani cu tot, înainte ca gloata să se risipească pen­tru a duce fiecare mai departe zvo­nul des­pre cele întâmplate.

8

Cel mai mult s-au bucurat de iz­bânda Nebunului cerşetorii. Şti­in­du-i obiceiul, nădăj­duiau că, în schim­bul unei palme, Nebu­nul ar putea să arun­ce cu sacul de bani după ei. Aşa că pri­mii care s-au cărat din piaţă au fost ei, re­luându-şi fiecare locul din faţa bise­ri­cii. Numai că Nebunul nu veni în seara ace­ea la biserică şi nu fu văzut nici a do­ua zi. Unii începură să spună că Ne­bu­nul, văzându-se cu banii în mână, ar fi fugit într-un alt oraş şi că acolo o să-şi cum­pere o casă şi o să se dedea la des­fă­tări. Alţii ziceau că l-au văzut la casa de des­frânare şi că acolo îşi cheltuie ba­nii.

Vestea despre câştigul Nebunului a ajuns şi la urechile diaco­nului Ioan, fapt ca­re l-a convins desă­vârşit, nu doar pe el, ci şi pe soţia lui, cum că Nebunul era un şarlatan, un călugăr netrebnic izgonit din vreo obşte pentru obiceiurile lui pă­că­toase şi că s-ar putea să aibă şi drac.

Partea încurcată a poveştii era că Ne­bu­nul fusese într-adevăr văzut la casa de desfrâu şi că stăpâna de acolo îi în­cre­dinţa pe toţi că acest călugăr desfrâ­nat îi plă­teşte ca orice client şi că petrece cea­suri întregi la fetele sale, iar uneori şi câte o noapte întreagă.

De fapt, Nebu­nul, cu banii pe care îi câş­tiga, venea aici şi plătea câte o des­frâ­na­tă, pe care o numea „prietenă a sa”, şi, în­cuindu-se cu ea în cameră, scotea car­ne, pâine şi alte bunătăţi, zicând că a ve­nit vremea ca şi ea „să se odihnească pu­ţin”. Nebunul le făcea pe desfrânate să râdă, povestindu-le tot felul de isto­ri­oa­re, iar ele îşi deschideau inima, măr­tu­ri­sin­du-i ceea ce n-ar fi putut spune nimă­nui, căci fiecare om, se ştie, are pe inimă ceva ce nu se poate spune orişicui.

Stă­pâna casei de desfrânare zicea însă că de când începuse să vină Nebunul la fe­tele ei îi merge tot mai prost – două din ele, cele mai arătoase, care îi adu­ceau grosul venitului, plecaseră la scurt timp una după alta şi se auzea că se şi mă­ritaseră. Stăpâna chiar zisese într-o zi că mai bine se lipsea de banii blestemaţi ai Nebu­nului, că din cauza lui o să-şi pi­ardă toate fetele.

La casa de desfrânare Nebunul află ul­timele bârfe din oraş. Se spunea că, după zâzania cu filozoful şi cu sacul cu bani, Calu, certându-se cu cei din trupă, şi-ar fi ieşit din fire şi, învinuind-o pe dan­satoare pentru că mărturisise împo­triva Nebunului la diaconul Anastasie şi de aceea fusese bătut, o lovise cu cuţitul în pântece şi era cât pe ce să o omoare. Calu zicea că de când femeia mărturisise împotriva Nebu­nu­lui şi se făcuse păr­taşă la bătaie, din care ca prin minune scă­pase acela viu, toată trupa intrase în impas şi nu le mai mergea la nimic.

De frică, dansatoarea fugise şi se as­cunsese în grajdurile părăsite de la mar­ginea oraşului. Rana însă era destul de adâncă şi, pierzând mult sânge, slăbise peste măsură şi era cât pe ce să moară.

Vestea despre ea se răs­pândi printre cerşetori, care, ca şacalii la stârv, înce­pu­ră să o cerceteze, în nă­dejdea că îşi vor îm­plini poftele necurate cu ea. În pri­me­le do­uă zile, femeia se împotrivise, ame­nin­ţând că îi va pârî Calului şi că acela îi va mă­celări, dar, terminându-i-se mân­ca­rea şi slăbind din cauza rănii, în­cepu să-i pri­meas­că la sine pe cerşetorii scâr­navi, care se bucu­rau de ea în schimbul unei bucăţi de carne şi pentru puţină pâi­ne.

Când Nebunul a intrat în grajd, fe­me­ia zăcea răpusă într-o grămadă de paie mur­dare. Din cauza rănii, care în­cepuse să pută, până şi cerşetorii ajunse­seră să se în­greţoşeze de ea, aşa că fe­meia zăcea acum fără nici o nădejde, nemâncată de câ­teva zile.

Prin uşa crăpată, o fâşie de lumină, ca o apă rece, căzu peste femeie şi o făcu să-şi ridice capul. Dansatoarea, crezând că a venit vreun cerşetor din cei ce pă­că­tu­­iau cu ea şi că acuş va mânca, lăsă să i se lumineze faţa de un zâmbet plin de nă­­dejde. Însă, când ochii i se obişnuiseră cu lumina, femeia îl recunoscu în uşă pe Ne­bun. Nici nu puteai să nu-l recunoşti, căci între cerşetori nimeni nu era mai înalt ca el. Femeia se ridică în capul oa­se­lor şi se ghemui la perete, scoţând un gea­măt de durere, care îi scăpase împo­tri­va voii.

– Oare şi tu ai venit pentru ce vin şi cei­lalţi? – bolborosi neîncrezătoare fe­me­ia. Sau ai venit să mă omori, Ne­bu­nule? Da, te văd, blestematule şi vră­jito­rule, ai venit să mă omori pentru că te-am pârât lui Anastasie…

Nebunul păşi înăuntru fără să spună nimic şi se aşeză lângă femeie. El scoase din sân o legătură curată şi grajdul se um­plu de miros de carne coaptă şi brân­ză. Femeia începu să plângă în ho­hote şi nă­pustindu-se asupra mâncării începu să înfulece. Plânsul ei se ames­teca cu ho­ho­te de râs, încât ea mânca, plângea şi râ­dea în acelaşi timp.

– Nebunule, au oare şi tu vrei să te culci cu mine? – râse femeia printre mol­făit.

– Mănâncă acum – îi zise Nebunul, po­trivind mai bine ştergarul cu mâncare pe grămada de paie.

– Nebunule – râse iar femeia – , mi-a zis mie Afrodita că ai fost pe la ea, dar eu n-am crezut-o… Nebunule, a, Ne­bu­nu­le, dar să ştii că eu sunt bolnavă şi tre­buie să te porţi uşor cu mine. Uite!

Femeia îşi ridică rochia pe neaşteptate şi îi arătă Nebunului rana. Nu se putea spu­ne că era o rană prea mare, dar, pen­tru că nu fusese îngrijită, copsese şi se um­fla­se, iar acum, fiindcă femeia se miş­case, o dâră de puroi se prelinse până pe şold.

– Cine ţi-a făcut asta? – întrebă Ne­bu­­nul, de parcă ar fi vrut să se con­vingă că ceea ce se vorbeşte prin oraş este adevă­rat.

– Calu. A zis că îi port ghinion şi că din cauza mea a pierdut banii. Şi, a, Ne­bu­nule, unii spun că el ar fi tatăl meu…

– Cum aşa?

– Mama spunea că el e tatăl meu, dar el le zicea tuturor că nu, că nu se ştie ci­ne este, pentru că mama mea câş­tiga mulţi bani, adică, înţelegi, când eşti tâ­nă­ră, faci mai mulţi bani, că pe urmă nu te mai vrea nimeni. Şi Calu zicea că el nu are nici un amestec, că el nu e tatăl meu. Dar cât eram şi eu tânără şi adu­ceam bani, se purta bine cu mine, dar acum zice că nu mai are nevoie de mine. Aşa-i via­ţa noastră, Nebunule, scurtă. Şi ma­ma tot tânără a murit…

– Câţi ani ai? – întrebă Nebunul care până atunci părea că nu ascultă.

Femeia se opri din mâncat şi făcu ochii mari, de parcă ar fi fost pusă să-şi amintească un lucru pe care îl uitase.

– E, – zise în cele din urmă – trei­zeci şi doi.

Nebunul se uită la faţa femeii şi abia atunci văzu că este tânără. Acum, când vop­selele de pe ochi şi de pe obraji i se şter­seseră, faţa ei chinuită şi palidă pă­rea frumoasă şi oarecum curată.

– E, Nebunule, dar ştii că pe mine nu mă cheamă Venera, aşa cum îmi spun toţi?

– Dar cum? – se arătă Nebunul din­tr-o­dată curios.

– Caliopi mă cheamă pe mine, Ca­-li­o­-pi! Nu-i aşa că-i frumos?

– Da – îngână Nebunul, abătut. Dar ştii ce înseamnă Caliopi?

– Nu. Dar ce, trebuie să însemne ceva?

– Caliopi înseamnă Frumoasă şi Bună.

Femeia râse mulţumită şi se lăsă, obo­si­tă, pe spate. Nebunul înţelesese că în­ce­pea febra. Foamea şi teama o ţinuseră în încordare, dar acum, după ce mân­case şi se văzuse oarecum salvată, se mo­leşise şi febra o cuprinsese.

– Nebunule – gemu femeia –, tu unde erai la treizeci şi doi de ani?

– În pustie.

Femeia râse, ţinându-şi mâinile pe rană.

– Auzi, Nebunule, şi oare îţi era mai bine decât mie acum?

– Nu cu mult – râse Nebunul şi ieşi afară să caute lemne de foc, pentru că ştia că de acum va trebui să o facă pe doctorul.

9

Nebunul rămase cu dansatoarea bolnavă la grajduri, hotărând să aibă grijă de ea până se va însănătoşi cu totul. Cei treizeci de ani de pustnicie îl în­văţaseră multe, pentru că nimeni nu putea petrece în pustie fără să devină şi doc­tor. Acolo doctorii din cetate nu ajung, aşa că fiecare învaţă să facă faţă bolilor şi neputinţelor de tot felul care se abat de la fire, din nebăgare de seamă sau din pizma diavolului. Nebu­nul îşi dă­du toată silinţa pentru a o tă­mădui pe bia­ta femeie. Făcea focul, spăla legă­tu­rile, glumea, povestea de-ale lui sau dis­părea în cetate, întorcându-se de fiecare dată cu mân­care bună şi proaspătă şi cu cele de tre­buinţă pentru îngrijirea bol­na­vei, aşa în­cât fe­meia se minuna cum de nu obosea. Mi­rarea femeii era cu atât mai mare, cu cât nu îl văzuse niciodată dormind. Ea adormea lăsându-l pe Ne­bun trebăluind, iar când se trezea îl gă­sea iarăşi în pi­cioare şi de aceea hotărî că Ne­bunul nu doarme niciodată. Vă­zân­du-l cât se osteneşte, femeia l-a întrebat în­tr-o zi:

– Nebunule, dar este adevărat că tu l-ai înviat pe copilul aruncat mort în uli­ţă?

– Nu ştiu ce zici – îi răspunse supărat Nebunul, ieşind pe uşă.

– Nebunule, a, Nebunule, dar eu cred că tu l-ai înviat şi că dracul din fata cu­coanei tot tu l-ai izgonit!

Râse ca un copil care a făcut o şotie izbutită.

– Nebunule, a, Nebunule! – nu se mai oprea femeia – dar eu cred că tu poţi face minuni! Mă auzi? Nebunule? Eu chiar cred că tu poţi face minuni!

Nebunul se întoarse, aducând legă­turi curate, pe care începu să i le pună pe rană.

– Nebunule, dar dacă tu poţi face mi­nuni, de ce nu faci o minune ca să mă tă­mă­duieşti, în loc să te oboseşti atâta cu mi­ne? De ce nu ceri de la Dumnezeul tău să mă tămăduiască, aşa cum l-ai tă­mă­duit pe copilul acela?

– Nu trebuie să cerem de la Dumne­zeu ceea ce putem face noi ca oameni – răspunse pe neaşteptate Nebunul. Oare crezi că Dumnezeu singur n-ar dori să-i tămăduiască pe toţi oamenii din lume? Dar Lui îi este mai plăcut când om pe om se ajută, pentru că aşa se înmulţeşte în lume dragostea.

Femeia făcu ochii mari, mirându-se că Nebunul o ascultase până atunci, apoi tă­cu şi se întinse gânditoare în grămada de paie.

Între timp, vestea despre Nebun şi dan­satoare umpluse oraşul. Asta, mai ales după ce un cerşetor, ve­nind la graj­duri cu gânduri necurate, în loc de fe­me­ie, dădu peste Nebun. Gân­dind că şi Ne­bu­nul venise pentru ace­eaşi treabă şi şti­in­du-l nătăfleţ şi că oricine voieşte îi poa­te trage palme şi picioare, cerşetorul intră în grajd şi prinse a se dezbrăca. Însă Nebunul, ridicându-se în picioare, îi zise să se oprească şi să plece de acolo, pentru că ceea ce caută el nu mai era de găsit aici. Cerşetorul, mâniindu-se, se re­pe­zi asupra Nebunului, lovindu-l cu pum­nii şi gonindu-l afară. Însă Nebu­nul, spre mirarea bătăuşului şi a femeii, luând un lemn de jos, îl lovi pe acela cu putere peste spate de câteva ori, încât cer­şetorul căzu la pământ, şi cu strigăte pline de spaimă şi de furie, fugi de acolo, bles­temând şi ameninţându-l pe Ne­bun că se va întoarce.

Întâmplarea ajunse până la urechile diaconului Anastasie, care tocmai strân­gea dovezi de apărare la judecata care îl ame­ninţa. Cineva îl învăţase că dacă va dovedi că Nebunul Simeon este nimic mai mult decât ceea ce ştiu toţi că este şi că în nici un caz nu putuse el să izgo­neas­că dracul, atunci nimeni nu va pu­tea dovedi că dracul nu fusese izgonit de el, de Anastasie. Aşadar, luând cu sine mai mulţi bărbaţi, de frică să nu se nă­pus­tească Nebunul turbat asupra lui, por­ni spre grajduri, cu gând să-l prindă pe Nebun asupra faptei păcătoase pe ca­re nu mai era acum nici o îndoială că o să­vârşea cu femeia desfrânată.

Nebunul, care tocmai trebă­luia pe afa­ră, văzând că se apropie mul­ţimea şi în­ţelegând cine sunt, intră înăuntru, în­şti­inţând-o pe femeie şi ju­rând-o să nu spună nimănui adevărata pricină pentru care se afla el acolo. Învă­ţând-o cum să se prefacă, îi zise ca, atunci când vor în­tre­ba unde este Nebu­nul, să le răspundă că, auzind zgomot, tocmai ieşise şi fu­gi­se, jurându-o să nu spună nimănui că fu­se­se el, ci un altul.

Aşadar, lăsându-l pe Anastasie cu sui­ta să se apropie destul, Nebunul ieşi pe uşă şi, prefăcându-se speriat, o luă la fu­gă pe după graj­duri, aşa ca să-l vadă Anas­tasie şi ai săi. Îndată s-au auzit în urma Nebunului strigăte şi huiduieli, iar însuşi Anastasie striga: „Uitaţi! Uitaţi! Ce v-am spus eu că este aici!” Şi, apro­pi­in­du-se în fugă şi dând buzna în grajd, o gă­siră pe fe­meie culcată, iar alături, pe aş­ternut, erau puse carne, brânză, ver­de­ţuri şi fructe. Nu mai era nevoie de nici o dovadă – era limpede ce făcuse ne­bu­nul toată săptămâna la graj­duri.

Atunci, Anasta­sie, proptindu-se tri­um­fător în faţa fe­meii, o întrebă în auzul tuturor:

– Spune-ne, femeie, ce a făcut aici că­lu­gărul pe care tocmai l-am văzut fu­gind?

– A făcut ceea ce face toată lumea care plă­teşte o femeie, părinte. Sau nu ştii ce se poate face cu o femeie? – râse dansa­toa­rea, încercând să pară cât mai tică­loa­să. Iar dacă v-a auzit pe voi, s-a ridi­cat re­pede şi a fugit, jurându-mă să nu spun ni­mănui că a fost el, ci să spun că a fost un altul oarecare.

– Ha! – strigă Anastasie bucuros, lo­vin­du-şi palmele – oare nu v-am spus eu că aşa este!

Şi, ieşind cu toţii afară, plecară bucu­roşi, având acum desăvârşita încredin­ţa­re că Nebunul nu este nimic mai mult de­cât un ticălos şi un desfrânat netreb­nic.

10

Obosind de alergare, Nebunul se opri şi se aşeză pe o piatră. Nu mai era la vârsta la care să poţi fugi prea mult. Soarele de amiază deveni parcă mai fierbinte după această goană. De aici îl văzu pe Anastasie şi pe ai săi în­de­păr­tându-se. Se gândi cât de deşartă este această viaţă şi zbuciumul omului pe pă­mânt. Câtă osteneală făcuse acest Anas­ta­sie, pentru ce? Ca să afle o minci­ună! Aşa este omul, se osteneşte pentru lu­cru­rile care nu-i folosesc la nimic. Ce obo­sitoare îi părea viaţa în cetate şi ce fru­moasă şi plină de lumină chilia lui săr­mană din pustie. Oare oamenii au fost făcuţi ca să trăiască în pustietăţi? Nu. Oamenii sunt făcuţi să trăiască în dra­goste şi acolo unde este dragoste, aco­lo trage omul. Dar în pustie era dra­goste. I se făcu dor de prietenul său Ioan, de nopţile de rugăciune, de linişte, de vor­­bele cuminţi şi înţelepte. Îi păreau atât de neînţelese toate preocupările oră­şe­ni­lor. Ce ciudaţi sunt oamenii, în­vaţă la şcoli, pleacă până la Atena ca să afle nu ştiu ce mare înţelepciune şi ajung să se ba­tă pentru nişte ghicitori. Ce mai ho­ho­te de râs scot dacă un scamator le ara­tă fun­dul! Pentru ce se ostenesc? Pentru ce tră­iesc? Se gândi la biata Caliopi şi ini­ma lui se îndureră cu o du­rere dulce şi plină de nă­dejde. I se păru pentru o cli­pă că ea este omul cel mai aproape de Dumnezeu din câţi întâlnise în această cetate.

Când se întoarse, o găsi pe Caliopi afa­ră, în uşa grajdului. Femeia îl aştepta, ca un copil care nu mai are răbdare să va­dă pe cineva drag. Rana începuse să se tă­mă­duiască şi ea era veselă şi odih­ni­tă, amu­zându-se de naivitatea cu care se în­­crân­cena Anastasie împotriva Ne­bu­nu­­lui.

– Nebunule – îl întrebă femeia pe bă­trâ­nul care se aşeză abătut la umbră sub strea­şina grajdului – a, Nebunule, dar pen­tru ce cu toată lumea o faci pe nebu­nul, iar cu mine nu o faci pe nebunul?

Călugărul îşi ridică ochii, surprins de întrebarea femeii.

– Deoarece cu tine nu e nevoie să o fac pe nebunul – răspunse el în cele din urmă.

– Ha? Dar ce, cu ceilalţi e mare ne­voie?

– Nu, dar nu poţi să fii cu toată lumea aşa cum eşti.

– Dar de ce, Nebunule?

– Pentru că oamenii sunt diferiţi. Şi, până la urmă, tot nebun ajungi.

– Nebunule, dar ţie îţi place să-i ajuţi pe oameni, aşa-i? Da, îţi place, am văzut eu. Tu, dacă ai putea, ai ajuta pe toată lu­mea, dar nu poţi, pentru că nu ai voie, pen­tru că tu eşti nebun şi nebunii nu au voie să ajute pe nimeni.

Nebunul râse şi ochii i se umeziră.

– Da – continuă Caliopi –, şi, dacă ai aju­ta aşa pe toată lumea, eu cred că toată lu­mea te-ar iubi, aşa cum te iubesc şi eu, pentru că toată lumea îi iubeşte pe cei ce o ajută. Şi atunci tu ai fi cel mai iubit om din cetatea asta! Nu, din lume! Şi toată lu­mea ar veni la tine şi eu aş fi mândră că sunt prietena celui mai iubit om din lu­me!

– Caliopi – o opri bătrânul, râzând – , dar tu ştii ce înseamnă să te iubească oa­me­nii?

Femeia ridică mirată din umeri.

– Pentru un călugăr nu este bine să-l iubească oamenii…

– De ce?

– Pentru că oamenii mai întâi te iu­besc, pe urmă te fac sfânt.

– Şi nu-i bine să fii sfânt?

– E bine să fii sfânt, dar să te facă Dumnezeu, nu oamenii. Oamenii, când fac pe cineva sfânt, încep să vină la el şi să-i ceară lucruri care li se par lor bune şi folositoare. Oamenii vor ca sfântul să le îndeplinească toate dorinţele. Pentru aceasta îşi fac sfinţi pe pă­mânt, căci prin ei cred că Îl pot sili pe Dumnezeu să le fa­că voia. Oamenii vor minuni, vor să se mărite şi să se însoare cu cine le place, vor bunăsporire şi să­nătate, vor multe şi de toate, şi nu vor să înţeleagă că minu­nile sunt în mâna lui Dumnezeu, şi El dacă vrea dă, iar dacă nu vrea, nu dă. Cu oamenii însă nu se poate aşa. Dacă nu le îndeplineşti do­rinţele, ei se supără, se nemulţumesc şi până la urmă încep să te urască. Şi toată această sfinţenie ome­neas­că devine o bătaie neîncetată de cap, griji şi supărări fără de nici un folos. Dum­nezeu singur ştie ce are de făcut în lume şi nu are nevoie de rugăciunile noas­tre pen­tru a lucra binele, iar dacă oamenii se roagă unul pentru altul o fac nu pentru a arăta lui Dumnezeu ce are de făcut, ci ca să se înmulţească dragos­tea în lume, căci în rugăciune noi desco­perim sufe­rinţa celuilalt şi ne facem păr­taşi la ea şi cerem izbăvire ca pentru noi în­şine. Şi ce este aceasta dacă nu dra­gos­te şi cale de a ne cunoaşte unii pe alţii?

Caliopi încerca să pară atentă, dar faţa ei arăta că este cu gândul în altă par­te. Când bătrânul se opri, ea îl în­trebă cu în­dârjirea omului care se teme să nu-şi uite întrebarea:

– Nebunule, dar oare tu L-ai văzut pe Dumnezeu?

Nebunul tăcu.

– Eu cred că L-ai văzut – continuă fe­me­ia. Ştii de ce, Nebunule? Pentru că Tu vorbeşti despre Dumnezeu de parcă ar fi viu, încât îmi pare că El e aici, de faţă, că parcă ar fi în vorbele tale. De aceea cred că tu L-ai văzut, că altfel n-ai putea vor­bi aşa de El. Nebunule, dar cum este Dum­nezeu?

– Dumnezeu este bun.

– Dar ştii ce m-am gândit eu în noap­tea asta, Nebunule?

– Ce?

– M-am gândit că eu, chiar dacă nu L-am văzut pe Dumnezeu, dar te-am vă­zut pe tine şi-mi este de ajuns. Oare o să te rogi Dumnezeului tău şi pentru mine?

– Dar ce, El nu este şi Dumnezeul tău?

– Nu, Dumnezeu este al oamenilor buni şi curaţi, iar eu sunt păcătoasă.

– Caliopi, tu nu eşti botezată în Hris­tos?

– Nu. Mama a zis că în meseria noas­tră celor botezaţi nu le merge bine. De ace­ea nu m-a botezat, pentru că eu încă îna­inte de a mă naşte am fost hără­zită pă­catului.

– Dar tu crezi că nu este pocă­inţă? Dum­nezeu a venit pentru cei pă­cătoşi, nu pentru cei drepţi. Este iertare pentru toa­tă lumea.

– Numai pentru mine nu este.

– O, Caliopi, crezi că numai tu ai că­zut în acest păcat?

– Nu, dar eu mai am ceva pentru care cred că Dumnezeu nu poate să mă ierte.

Femeia tăcu şi intră abătută în grajd. Se aşeză în grămada de paie şi începu să plângă.

– Ei lasă – zise bătrânul, intrând şi aşe­zându-se alături – , mie nu trebuie să-mi dai socoteală de ceea ce faci. Eu am vrut să-ţi spun numai ca să nu te mâh­­neşti peste măsură, că Dumnezeu este milostiv şi iubitor. Dar acum să te li­niş­­teşti, că mai stai cu mine puţin şi pe ur­mă cine ştie dacă o să ne mai vedem.

– Nebunule, de ce zici că nu-i bine să te iubească oamenii? Eu zic că e bine.

Femeia căzu pe gânduri, apoi faţa ei se întunecă, pentru că îşi dădu seama că pe ea nu o iubea nimeni şi că dragostea aceas­ta de care vorbea era numai în min­tea ei. Îşi aminti de rana care încă o mai du­rea, pe care i-o făcuse pro­priul ei tată, de­spre care nici nu ştia si­gur dacă îi este tată adevărat sau nu, şi în această rană se strânsese parcă dintr-odată toată du­re­rea pe care o îndu­rase în viaţa ei atât de murdară şi de zbuci­umată. Îl pi­roni pe Nebun cu ochii ei negri şi mari şi ros­ti plină de mi­rare:

– Pe mine nimeni nu m-a iubit nicio­da­tă. Numai tu mă iubeşti, Nebunule, şi eu abia acum am cunoscut ce este dra­gos­tea. De aceea mi se pare că aş vrea ca toa­tă lumea să mă iubească şi să fiu cea mai fericită.

– Da – îngână Nebunul şi îi puse mâ­na osoasă şi parcă fără simţire pe cap –, tu ai dreptate. Şi eu aş vrea ca tu să fii iu­bită de lumea întreagă.