pridvorul lui laurentiu dumitru

Dan Puric, artist

INVAZIA
Ofensiva urâtului

Învecinarea subtilă a frumosului cu urâtul până la nediferenţiere este ultima strategie aplicată sufletului omului de azi, cu intenţia de a-i crea mediul de rătăcire totală. Frumosul – nu ca opus urâtului, ci ca alternativă a acestuia – îl duce pe omul contemporan într-o lume a echivalenţelor infinite, împingându-i sufletul într-un labirint nesfârşit, făcându-l, astfel, veşnic călător într-o lume fără repere, obositoare, care cu timpul îl linşează prin numărul copleşitor al alternativelor îngemănate.

Sufletul creştin refuză instinctiv o asemenea lume, el trăieşte fiinţial tensiunea diferenţei. Existenţa creştină trasează clar graniţa dintre frumos şi urât, dintre bine şi rău, neepuizându-se pe orizontala rătăcirii, ci nevoindu-se pe verticala desăvârşirii. Dar tocmai această verticală comuniştii au întors-o invers, răsturnând astfel valorile, iar cei de azi – cei fără de ideologie, dar lucrători întru urât – au transformat-o (verticala) în orizontală, amestecând astfel valorile cu non-valorile, urâtul cu frumosul, într-un ocean al confuziei, de unde ei pot să pescuiască cu uşurinţă sufletul naufragiat al omului de azi. „Luminat” de ideologia izbăvitoare, ateul comunist a pornit în marş forţat împotriva firii, iar rătăcirea de azi este copilul mutilării dinainte. De la lumea răsturnată la nelume n-a fost decât un singur pas. Ce era frumosul comunist? Omul ateu – omul termită cu viaţa antrenată sec între habitatul de bloc, munca imbecilizantă din fabrici şi cu timpul liber fagocitat de mitinguri, congrese, şedinţe. Viaţa omului era măsurată în cincinale. Ce au arătat comuniştii considerându-l urâtul vieţii lor – iubirea, normalitatea, credinţa, tradiţia. Şi astfel, în timp ce fiul partidului mutila cu inconştienţă tot ce era valoros în jur, copilul lui Dumnezeu – creştinul – transfigura prin propria-i suferinţă puşcăriile în mănăstiri. Şi ca această izbândă a lui Dumnezeu să nu se mai facă, diavolul însuşi şi-a năruit lumea înlocuind-o cu una mult mai periculoasă. Ce e frumos astăzi? Nimeni nu mai ştie! Ce este urâtul astăzi? Categoria nedreptăţită şi discriminată a lumii creştine, căreia lumea de azi, lumea politicii corecte, îi dă drepturi egale de existenţă – democratizând, astfel, relaţiile dintre bine şi rău, dintre frumos şi urât, într-un turn babel al fiinţei unde o cărămidă valorează mai mult decât un om. În faţa lumii scoasă din rost, creştinul stă cu spatele, îndreptându-se spre Dumnezeu şi murmurând o rugăciune. Prin urmare, sufletul creştin nu negociază cu urâtul, îl respinge firesc. Această respingere este haina de har pe care i-a lăsat-o Cristos. Urâtul şi răul n-au paşapoarte de trecere pentru sufletul creştin, ele rămân veşnic la frontieră cu mâinile ridicate în sus.
Acest refuz firesc al urâtului este rugăciunea în surdină a creştinului de astăzi, românul o murmură în sufletul lui, cu ochii obosiţi de atâta anormalitate, căci, bietul de el, trăieşte în două lumi – în România aberantă, dar şi în România veşnică. România aberantă, România urâtă este cea pe care o trăim zilnic prin toţi porii – nu numai o Românie urâtă, ci una obişnuită cu urâtul, una ce a început să iubească urâtul şi, mai mult decât toate acestea, o Românie care se urâţeşte ca să placă „lumii noi”.
Şi atunci unde este România veşnică? Este retrasă undeva în sufletul trist al românului, trăind ca un suspin în faţa vieţii pline de necaz. Şi mai este undeva – în lumina icoanelor din biserică, în ochii sfinţilor de pe pereţi care parcă ne şoptesc cuvintele apostolului Pavel: Nădăjduiţi! Dar ce nădejde este aceea care se vede?
Aceste două Românii paralele, una a urâtului şi alta a frumosului creştin le vedem astăzi ca pe o rană ţinută veşnic deschisă, ca o crucificare făcută de lumea modernă creştinului de azi, dar şi ca un leagăn de mântuire, dacă privim spre Dumnezeu.
Căzând în realul crud, o imagine a celor două Românii care nu coexistă, ci se resping fiinţial, mi-a fost dat s-o văd plecând de la Herculane la Caransebeş. Undeva la o cotitură între munţi se află un popas turistic. Popasul este făcut pentru românul de tranziţie, este un popas unde se odihneşte urâtul României aberante. Construit ca şi cum murdăria ar face parte din concepţia arhitectonică, acest loc primeşte cu generozitate „noul frumos” al lumii de azi. Este imperiul nesimţirii, este libertatea omului ce trăieşte viaţa cu privirea în asfalt.
Este platoul de filmare natural al echipelor de filmare străine excitate de imaginea exotică a unei sălbăticii autohtone înnebunite de falsa eliberare de sub comunism. Şi totuşi! Dacă privitorul şi-ar ridica ochii ar vedea mai sus o mănăstire, un corp de chilii şi o bisericuţă în stâncă. Toate albe, curate. Este România veşnică. Distanţa dintre cele două Românii nu este una istorică, ci una fiinţială. Popasul turistic – România aberantă – este copilul oligofren al comunismului. Mănăstirea – România veşnică – este copilul lui Dumnezeu. Monahii ştiu asta. Ceilalţi nu. Ceilalţi sunt mulţi, gălăgioşi, majoritari. Monahii sunt puţini – sunt doi. Ei au oprit ofensiva urâtului. Ei trec de la bisericuţa mică la mănăstirea ce-o zidesc prin mulţimea urâtă de jos, aşa cum sunetul de clopot şi chemarea de toacă răzbate printre manele fără să se amestece. Acolo am văzut sufletul creştin la lucru. Cândva Dumnezeu va scrie din nou pe „Piatra scrisă”, căci aceasta este denumirea mănăstirii, încă două nume de lucrători în via Lui, Hristofor şi Neofit. Prin sacrificiul lor ascuns lumii, dar văzut de Dumnezeu, ei au construit în plină pustie România veşnică. Fie ca cel ce citeşte să vadă izbânda de taină a lui Dumnezeu, iar frumosul creştin să fie sabia de foc în lumea urâtă ce va să vie.

În faţa lumii scoase din
rost, creştinul stă cu
spatele, îndreptându-se
spre Dumnezeu şi
murmurând o
rugăciune.

(preluare din revista Târgului Naţional de Carte şi Revistă Religioasă, ed. a VIII-a, 18-21 oct. 2007)