pridvorul lui laurentiu dumitru

Sorina Dascălu

Ni se întâmplă uneori, câtorva dintre noi, să avem privilegiul de a trăi, fie ÅŸi o vreme, în preajma unor oameni „de valoare“, cum ne place să le spunem acelora – foarte puÅ£ini – care sunt recunoscuÅ£i ÅŸi acceptaÅ£i ca atare încă din timpul vieÅ£ii lor, în comunitatea din care fac parte.

ÃŽnsă, deÅŸi le suntem aproape (câteodată chiar în adevăratul sens al cuvântului), nu reuÅŸim să receptăm la realele dimensiuni această valoare a lor. Să fie tocmai din cauza apropierii (sau proximităţii)?, s-au întrebat, adeseori, gânditori ÅŸi analiÅŸti din diverse domenii ÅŸi orientări. Să se genereze, oare, o anumită familiaritate care să deformeze raportarea noastră la aceÅŸti oameni altfel „deosebiÅ£i“, cu o personalitate ieÅŸită din comun – în sens pozitiv, desigur? Presupunem că nu ne referim la vechea vorbă cum că „nimeni nu e profet în Å£ara lui“ – calitatea umană nefiind legată în mod nemijlocit ÅŸi necesar (deÅŸi ÅŸtim bine că Dumnezeu e în toate) de relaÅ£ia noastră (a fiecăruia, a comunităţii) cu divinitatea, în sensul că putem vorbi de autentică însemnătate pe alte niveluri ÅŸi în alte planuri decât cele ale religiozităţii-religiei.

Există numeroase fapte aparent „mărunte“, pe care avem tendinÅ£a să le includem cu mare uÅŸurinţă (poate neglijenţă, de ce nu?) între cele cotidiene, banale ÅŸi neimportante. Când acestea se petrec în jurul tău, lângă tine, nu mai ai răgazul ÅŸi „distanÅ£a“ să meditezi la natura lor ÅŸi să te întrebi dacă sunt sau nu „obiÅŸnuite“, dacă nu cumva au o încărcătură preÅ£ioasă pe care tu nu o vezi, care nici nu te incită să o descoperi. Dacă faptele bune mai sunt ÅŸi însoÅ£ite de o modestie rară, de o discreÅ£ie specifică multora dintre oamenii „de valoare“, de chiar imposibilitatea de a le stabili apartenenÅ£a, „autorul“ – numindu-l aÅŸa -, atunci se întrunesc toate condiÅ£iile pentru o falsă (artificială, incompletă, improprie) integrare a rostului persoanelor respective ÅŸi a ceea ce fac pentru noi, ceilalÅ£i, precum ÅŸi a sensurilor din mintea noastră (ne)corespunzând rostului lor.

Ni se pare – credem, în cel mai fericit caz – că-i acceptăm aÅŸa cum sunt, că-i înÅ£elegem ÅŸi îi susÅ£inem în împlinirea menirii pe care o au alături de noi. Dar ne înÅŸelăm. Ne dăm seama ÅŸi afirmăm public că aceÅŸti oameni sunt „valoroÅŸi“, dar nu ÅŸi de ce (spunem asta, de ce sunt), cât de importanÅ£i sunt, care este această „misiune“ a lor. Pricepem, ca despre niÅŸte lucruri, că ne lipsesc ÅŸi avem nevoie de ei atunci când, din varii motive, nu mai sunt lângă noi. Ne creem iluzia, ca să devină totul suportabil, să nu ne învinovăţim, că-i putem „înlocui“. Iar după ce trec la cele veÅŸnice, dacă noi mai suntem încă „pe aici“, ne trezim parÅ£ial din această deÅŸartă atitudine ÅŸi le construim socluri măreÅ£e.

Prea târziu, fireÅŸte…