pridvorul lui laurentiu dumitru

O invitatie la dezbatere publica, sau de ce la filmul laudat (4 luni, 3 saptamani si 2 zile) nu trebuie sa te duci cu sacul!

De câteva luni bune, pe scena opiniei publice româneşti se perindă şirul nesfârşit de omagii aduse filmului „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Faptul că această realizare cinematografică a fost premiată la Festivalul de la Cannes a umplut personalităţile cele mai marcante ale politicii româneşti, respectiv preşedintele şi primul-ministru al României, de o maximă admiraţie. În paginile ziarelor, condeieri avizaţi au punctat, cu o retorică de sărbătoare, valenţele exclusiv estetice, ale acestei opere, care, după prezentările lor, ar constitui una din capodoperele cinematografiei româneşti.
Am trecut în revistă aceste puncte de vedere ca să înţelegeţi de ce am considerat că este necesar să scoatem la vedere şi alte opinii care izbucnesc, credem, în mintea oricărui spectator de bun simţ, cel puţin. Chiar autorul filmului, regizorul Cristian Mungiu, a prefigurat aceste impresii, altele decât cele strict estetice, atunci când a declarat că nu vrea să vorbească despre faptele povestite. Căci istoria, atât cât se vede, cât şi figurile celor două eroine, două tinere studente, inspiră aceeaşi urâţenie sufletească şi morală ca şi peisajul monstruos al decorului, un oraş în care toate lucrurile – case, apartamente, instituţii – mucezesc, crapă şi se îngălează de scursorile mizeriei totale ale societăţii comuniste, aflate în pragul prăbuşirii.
Nu e greu de apreciat că, printre cauzele care determină această urâţenie, numită de criticii străini thriller social, autorii indică indirect şi legislaţia anti-avort din acea perioadă. Tragedia celor două eroine de aici porneşte. N-au nici o tresărire sufletească ce ar putea să le oprească de la avort. Pentru asta, ele sunt de acord să se lase violate şi nu se liniştesc până când fătul de patru luni nu este scos afară din pântecele acelei tinere fete. Acţiunea avortării acestui copil, care se desfăşoară de-a lungul întregului film, este redată ca o simplă operaţie medicală. Autorii filmului, cu un cinism maxim, dau imaginea copilului ucis pe mozaicul unei băi de hotel, iar aruncarea lui la tomberon are încărcătura unui happy end.
Pornind cel puţin de la acest moment, credem că autorităţile, în loc să se extazieze în faţa unui succes european, ar trebui să iniţieze o dezbatere publică. Xavier Darcos, ministrul Educaţiei Naţionale din Franţa, de altfel, nu a fost de acord ca filmul să fie difuzat în reţeaua şcolilor din această ţară. Hotărârea lui, motivată de cruzimea imaginilor, a fost răpusă în cele din urmă de o comisie guvernamentală. În Franţa şi Italia, de altfel, au fost semnalate proteste ale unor instituţii de mare prestigiu, care au arătat viziunea cinică şi degradantă în care este prezentat copilul nenăscut.
Nici o teză social-politică, cum ar fi în cazul acestui film ilustrarea mizeriei comuniste, nu poate să se susţină pe o slăbiciune morală ca aceasta, care are ca efect decăderea omului, a vieţii lui biologice şi spirituale. Trupul atacat chimic al unui copil nenăscut, înfăţişat ca un caz secundar, mai mult, ca un reziduu sanitar, deschide un drum către o lume infinit mai neagră decât cea a lumii comuniste zugrăvită de autorii filmului. E regretabil că ziariştii români, care trăiesc şi s-au format într-un mediu modelat, am putea spune exclusiv, după cutuma creştină, n-au semnalat acest pericol.
Dragi prieteni, prin această scrisoare, încercăm să semnalăm un fapt grav, care nu numai că a fost trecut cu vederea, dar a fost înfăţişat fie trunchiat, fie total pe dos. Am dori ca punctul nostru de vedere să declanşeze o serie de dezbateri, care să configureze până la urmă adevărul, cel puţin cel de natură morală, pe care îl evocă acest film atât de mult mediatizat.

Larisa Iftime,
Asociatia Provita Media, Bucuresti
tel: 210.34.27, 0726.679.459