pridvorul lui laurentiu dumitru

Adina Răducanu

Libertatea de exprimare este unul din drepturile fundamentale ale omului, situându-se totodată la baza oricărei societăţi democratice. El se regăseşte în mai toate documentele care atestă şi obligă statele semnatare la respectarea drepturilor şi libertăţilor umane. În acest sens, în mass media o temă de dezbatere intensă este libertatea de exprimare a minorităţilor etnice, sexuale, a diverselor grupuri politice etc. Despre libertatea de expresie a creştinilor-ortodocşi şi traseul pe care ea o parcurge se vorbeşte însă prea puţin.

Astfel, nu a ieşit la iveală în mod clar că libertatea de expresie a credincioşilor ortodocşi suferă treptat o restrângere, recunoscută pe cale legală (îndepărtarea însemnelor religioase din şcoli) şi judiciară (diverse cazuri care pun în discuţie această libertate fundamentală). Este un lucru cunoscut că în această materie confruntările între diferite drepturi şi libertăţi sunt frecvente şi că, deşi la nivel teoretic, abstract, toate drepturile sunt protejate în mod egal, unele dobândesc o poziţie proeminentă. Aşadar, în confruntarea dintre libertatea de expresie a creştinilor-ortodocşi şi aceea a minorităţilor sexuale sau a grupărilor politice, se pare că prima a trebuit să sufere anumite îngrădiri. Episodul cu scoaterea icoanelor în afara instituţiilor de învăţământ este deja unul cunoscut, care nu mai necesită multe comentarii. În schimb, există o serie de cazuri – la nivel naţional şi internaţional – în care restrângerea libertăţii de exprimare a creştinilor a fost adusă în discuţie.

În 2005 în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost adus un caz care îi implica pe parohul bisericii „Adormirea Maicii Domnului” dintr-un sat brăilean şi pe un cântăreţ în strană, care s-a dovedit a fi homosexual. S-a pus în discuţie dacă vorbele adresate de paroh (după aflarea accidentală a adevăratei orientări sexuale a cântăreţului), precum „a ales calea răului”, „iată ce am crescut la sânul nostru: un lup între miei” şi decizia acestuia de a-l îndepărta pe cântăreţ reprezintă acte de dscriminare. După analiza acestei situaţii, Consiliul a decis că se află în faţa unui caz de discriminare pe bază de orientare sexuală, aplicând în acest sens o amendă contravenţională.

În jurul anului 2000 în Noua Zeelandă s-a interzis o înregistrare video care lansa discuţia dezvoltării fenomenului homosexualităţii si lesbianismului şi a ramificaţiilor politice şi sociale ale solicitărilor acestora de a avea drepturi egale şi de a nu fi discriminaţi. În acest caz, libertatea de expresie a fost iniţial îngrădită (interzicerea înregistrării pentru persoane sub 16 ani), pentru ca mai apoi să fie înlăturată (posesia şi vânzarea înregistrărilor au fost strict interzise). Curtea de Apel din Noua Zeelandă, sesizată cu acest caz, a hotărât: „cenzurarea publicaţiilor în orice măsură se manifestă ca o abrogare pro tanto a libertăţii de exprimare. Motivul unei asemenea abrogări este că alte valori sunt văzute ca fiind mai importante.”Curtea a decis că interzicerea înregistrării nu se justifică prin existenţa unor astfel de valori mai importante, dând astfel câştig de cauză iniţiatorilor înregistrării.

Un alt caz asemănător, în care libertatea de expresie s-a pus în discuţie şi a prevalat faţă de îngrădirea pe care o suferise în primă fază este Van Dijke (2001, cu jurisdicţie Înaltul Consiliu din Olanda). În speţă inculpatul a fost acuzat de insultarea homosexualilor pe calea unei scrisori adresate editorului unei publicaţii a Ministerului Justiţiei, în care a comentat propunerea comisiei parlamentare prin care homosexualilor li se permitea să se căsătorească. El a contestat propunerea pe baza faptului că Biblia nu aprobă practicile homosexuale, printre altele afirmând că: „în ziua de astăzi homosexualitatea este privită ca egală cu heterosexualitatea. În mare, este totuna cu a spune că hoţia este la fel cu caritatea sau că abuzul este la fel cu bunătatea.” Înaltul Consiliu a decis că într-o societate democratică este important ca o asemenea dezbatere să aibă loc, dând astfel câştig de cauză domnului Van Dijke.

Cele trei cazuri prezentate sunt extrem de importante, pentru că ele ilustrează tendinţa de îngrădire a libertăţii de expresie a creştinilor. În primul caz Consiliul a decis că se află în prezenţa unui caz de discriminare, pe când în celelalte două s-a restabilit libertatea de expresie în deplinătatea ei, după ce aceasta fusese îngrădită de instanţe inferioare. Toate trei reflectă însă că afirmarea unor adevăruri biblice sau calificări bazate pe acestea pot fi considerate drept discriminare sau incitare la ură, că a cataloga răul drept rău pe baza spuselor Mântuitorului este un lucru nepermis. Unde vor duce toate acestea? La o confundare a răului cu binele, la o confuzie totală în favoarea aşa-numitei libertăţi de alegere, a dreptului la fericire al tuturor popoarelor. Dar oare libertatea de alegere mai este posibilă daca opţiunile nu se prezintă în mod clar şi dacă Bisericii îi va fi interzis dreptul de a prezenta public învăţătura lui Hristos? În această lumină, întrebarea „Libertatea de exprimare a creştinilor…încotro?” este una legitimă.