pridvorul lui laurentiu dumitru

Taxa pe ecumenism

Mihail Neamţu

Protestantismul a descoperit noi modalităţi de expiere a vinovatei conştiinţe moderne: obolul ecologic în contul mamei-natură. Zilele acestea, la Sibiu, Biserica evanghelică a strâns 15 Euro de la delegaţii Adunării Ecumenice sosiţi cu avionul, răscumpărând astfel emisiile cu dioxid de carbon ale motoarelor Boeing sau Airbus. Nimeni n-a calculat impozitul pe kilometri, mile, noduri sau poşte în cazul invitaţilor transportaţi cu maşini de teren, autoturisme de protocol, vase de croazieră, trenuri cu locomotive hidraulice sau trăsuri burgheze. Taxa s-a distribuit egalitar, acoperind costul unui copios dejun săsesc. O plată suficientă pentru a descărca sentimentul de culpă al celor peste două mii de lideri religioşi, obligaţi la pietate în faţa naturii naturate în stil carpato-danubiano-pontic.
În ţara secetei şi în bătătura ploilor, a drumurilor sparte şi a autostrăzilor imaginare, pe solul văduvit de ultima pungă de ţiţei ori sondă naţională de petrol, ecumenismul a impus taxa de zbor ca măsură precisă a picajului spiritual european. Un creştinism redus la grija pentru verdeaţa pădurilor, o biserică îndrăgostită de planeta animalelor mai mult decât de cetatea sfinţilor, o preoţie înrobită mai mult „drepturilor omului“ decât slujirii Evangheliei, un „pelerinaj” către unitate fără sete de adevăr, o nesfârşită retorică despre „valori comune” lipsite de referent, o cruce nu a Golgotei, ci a utopiei fluorescente – toate acestea compun portretul neputinţei umanismului contemporan. Când Bisericile europene ajung să vorbească despre „soarta emigranţilor”, „degradarea mediului” şi „sărăcia materială” mai mult decât despre agonia omului în postmodernitate, atunci ceva profund din înţelegerea creştinismului apostolic s-a alterat. Atât „Ispitirile Sf. Antonie” de Bosch ori „Demonii“ lui Dostoievski, cât şi întreaga revelaţie biblică a poporului Israel şi scurt-circuitarea istoriei în persoana lui Hristos par nişte ipoteze indigeste.
Din acest motiv, ecumenismul instituţional riscă nu doar falimentul teologic, ci şi impasul politic. El postulează, precum legislatorul lui Rousseau, nevoia emancipării faţă de vechile predanii printr-un consens impus de la centru. Până la moarte, ecumenismul nu va vorbi decât limbajul reconcilierii socialiste în numele unei raţiuni volatil-imanente.