pridvorul lui laurentiu dumitru

Un blocaj numit „metaistorie”
(titlul original al articolului)

Pr. Lucian Grigore

Am fost părtaşi zilele trecute la unul dintre cele mai tensionate momente din viaţa Bisericii: alegerea unui nou patriarh. Vorbesc despre o tensiune spirituală, una care a implicat factori emoţionali, a răscolit tendinţe, opinii. Mulţi dintre noi ne imaginăm că mărirea şi strălucirea Bisericii ar întrupa întocmai măsura imaginii înalţilor ierahi care o reprezintă. Cineva încerca să-mi inducă teza că demnitatea arhierească ar ascunde subliminal, în spatele bogăţiei odoarelor, intangibilul, suprema autoritate, sensul major al unei rigori dumnezeieşti, zestrea unei transcendenţe despre care muritorii de rând n-au nici habar şi nici îndreptăţire a o cunoaşte. Se vede însă, mai mult de-atât, că mulţime de oameni refuză interesul de a se sinchisi în vreun fel de o astfel de interfaţă. Lucrurile stau şi altfel, iar nouă trebuie să ne pese de asta.
Discutam chiar a doua zi după alegerile mult mediatizate cu nişte tineri studenţi nonconformişti care imi argumentau lipsa lor de interes pentru cele sfinte pornind de la analiza exigentă a garderobei eclesiale; îmi mărturiseau că nici „păturicile” brodate în fir sclipicios şi nici toiegele sau celelate însemne nu mai pot transmite nimic unei societăţi marcate de sensul practic al unor utilităţi funcţionale. Ochiul contemporan, îndeajuns de lipsit de apetenţa pentru sacru, este pe jumătate închis spre astfel de valori. Tot ceea ce nu este funcţional nu concordă cu proiectele şi aşteptările de fiecare zi. Tot ceea ce nu transmite eficienţă nu are semnificaţie. Simbolistica darurilor Duhului Sfânt, recuperată de broderia bogată a ritului ortodox, e contestată de ochiul opac, este o resursă golită de noutate, lipsită de sens şi de interpretare.
Avem de-a face aşadar cu o altfel de lume decât cea a unui ev mediu târziu, în care ţăranul rupt în coate vibra într-un respect solemn, aproape mistic, la atingerea acoperămintelor eclesiale. Pentru tânărul blugist de astăzi recuzita scumpă de pe umerii preoţeşti strică rigoarea normalităţii, epatează, atinge tonul fals al unui spirit actoricesc desuet, transmite tendinţa de extrasocializare a portului bisericesc, transferând percepţia comună a credincioşilor într-un blocaj pe care suntem suspectaţi că ne place a-l întreţine, numindu-l fariseic „metaistorie”. Avem de-a face cu generaţii care manifestă un reflex necondiţionat în a cupla la o realitate fără semnificaţie, fără contur simbolic, fără complicaţii de sens. Tinerii care m-au asediat în acest blindaj de reproşuri îmi mărturiseau vocaţia ignorării lumii din care provin, imi restituiau pretenţiile de care făceam uz, mă abandonau în reculul unui perimetru pe care reuşiseră a-l defini fără şansă de replică un spaţiu al plecăciunilor jenante, al slugărniciei şi ipocriziei.
Ce poţi răspunde unor astfel de oameni ?! Teologia de care mă puteam prevala ar fi fost tocmai capcana semantică pe care oponenţii mei o aşteptau, ca să mă proiecteze şi mai departe de limitele tonului de normalitate. Încercam odată cu asta sentimentele unui literat care ar fi trebuit să pună o poezie anume în formule matematice precise, operaţie imposibilă, menită să dezvăluie totuşi o logică terestră şi nu una eterică.
Şansa dialogului cu aceşti tineri ar fi fost demonstraţia de rigurozitate pe care un om al bisericii şi-ar îngădui să o facă analizând sistemic coeficienţii de impact ai limbajului bisericesc, rezumând temele de referinţă cu care operează discursul liturgic, făcându-i să înţeleagă topica uzuală teologică şi mai apoi ajungând la actele simbolice, la limbajul vestimentar, la hermeneutica gestuală, la sensurile unei omiletici disciplinare. Personal, am ratat orice clarificare din lipsă de timp şi din pricina unor constrîngeri contextuale. Am promis să reluăm discuţia cu o ocazie viitoare. M-am convins apoi că cele dezbătute ar putea să provoace multor clerici îngrijorări, determinări, să ne mobilizeze potenţialul, să ne revizuim limbajul, atitudinea de cult, de ce nu chiar interfaţa vestimentară.
În fond mecanismele cu care operează articularea liturgică au permanent nevoie de translator. Este vorba nu atât despre nevoia unei decompensări de limbaj, ci chiar despre transferul unui pachet informaţional dintr-o zonă în alta a spectrului social. Sunt tineri pentru care însăşi imaginea „popească” a serviciului sacru bisericesc, recitativul liturgic neglijent, lălăiala unor texte sacre, constituie bariere mentale de netrecut, motivaţii temeinice cu care să-şi justifice dezinteresul pentru viaţa bisericii. Sunt oameni oripilaţi de gestica bisericească, de reflexul diaconal de a pupa mâna superiorului, de supraaglomeratele reverenţe şi titluri bisericeşti, interminabile apelative cu sau fără rezonanţă în lumea reală, unele care trimit la înălţime, altele la lăţime, altele la vechime sau la alte categorii şi măsurători potenţiale. Iată un alt argument servit spre reflexie! Câte dintre toate acestea sunt instituite de Hristos, câte dorite şi împlinite de Părinţii Bisericii ?! Şi de-odată cu asta ne întoarcem iarăşi la problema eficienţei, a sensului, a adecvării. Să le punem toate acestea în seama tradiţiei ar însemna să murim încet dar sigur, abandonaţi după vreme şi vremuri de proprii actanţi ai credinţei.
A trăi cu adevărat durerile celorlalţi, a redescoperi şi redesluşi codurile smereniei, ale bunei voiri, ale prieteniei şi frăţiei – acesta este cu adevărat sensul revoluţionar al credinţei în Hristos şi în Biserică. Firitiselile sau „amabilităţile” menite să recunoască rangul şi aşezarea cuiva în schema de personal bisericesc nu sunt relevante pentru descoperirea jertfelniciei, a bucuriei chiar. Careva dintre fraţii preoţi reclama reconversia unui limbaj formal propăşit în viaţa Bisericii prin perioada interbelică, amintind despre aplicarea sancţiunii, uzând de formula introductivă „cu frăţească dragoste”. Aceasta ar fi fost folosită în mod ipocrit ca îndulcitor la o adresă oficială pentru pronunţarea de sancţiuni. A scrie cuiva în dispoziţia canonică de sancţionare „cu frăţească dragoste vă anunţăm că sunteţi supus pedepsei de canonisire” este cu adevărat un semn de alienare a limbajului „tehnic” bisericesc. O astfel de poveste sigur că nu poate rămâne nesesizată de conştiinţa preoţească. Este mai mult decât reflexul unei pervertiri, de care ar suferi orice aparat administrativ profan.
Iată aşadar întâmplări şi întâmpinări care ne dau perspectiva unei revizuiri, ne somează acuitatea de limbaj, ne îndeamnă să regrupăm termenii, să-i simplificăm, să-i adecvăm. În speranţa că tinerii mei preopinenţi vor citi aceste rânduri, îi asigur că şi eu şi colegii mei avem nu numai libertatea dar şi datoria să gândim formule de dialog care să ne apropie în aceeaşi familie a credinţei, ieşindu-ne unii altora în întâmpinare.
Bucuria Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos să fie bucuria tuturor.