pridvorul lui laurentiu dumitru

Fraţii

Danion Vasile

Au fost odată, într-un sat, trei fraţi gemeni. Semănau foarte mult, atât de mult încât ţi se părea că vezi unul şi acelaşi om, de trei ori, dar în trei situaţii diferite. Unul, cel mai mare, era foarte egoist şi zgârcit. Tot timpul era nemulţumit cu ceea ce are, şi faţa sa era posomorâtă. Nici când ieşea de la biserică faţa sa nu era senină.
Al doilea era un om obişnuit, când vesel, când trist. Când era trist, era leit fratele cel mare. Când era vesel, era leit fratele cel mic. Despre acesta din urmă, ce să spunem… Parcă trăia pe altă lume. Bucuria care i se citea pe faţă era molipsitoare. Era cel mai credincios dintre fraţi. Chiar dacă fraţii mai mari nu erau mult mai mari decât el, între el şi fratele cel mare părea o diferenţă de câţiva ani. Şi nu la trupuri, că erau aproape la fel de bine dezvoltaţi. Doar la chip…
Ce să mai spunem despre fratele mic? Chiar şi atunci când părinţii lor au murit, răpuşi de o boală necruţătoare, fratele mic a ştiut să îi îndemne pe ceilalţi să îşi pună nădejdea în Dumnezeu. Şi, cu muncă, cu răbdare, au ştiut să o scoată la capăt.
Au crescut, s-au căsătorit cu fete harnice şi frumoase, au avut copii… Au mai trecut mulţi ani, copiii au crescut mari şi gemenii noştri au ajuns bunici.
Într-un an, când fraţii îşi sărbătoreau ziua de naştere, şi toată familia era laolaltă, cu mulţimea de copii şi nepoţi, a apărut un bătrân cu o faţă senină, cu părul lung şi alb. A spus că are daruri pentru toţi. Şi a cerut să stea de vorbă doar cu sărbătoriţii…
- Spuneţi-mi, vă rog, cât de mult îi iubiţi pe cei din familia voastră, pe copii şi nepoţi? Eu pot să vă ajut să le faceţi un cadou, să le dăruiţi o parte din viaţa voastră.
Fraţii mai mari se uitau, miraţi, spre cel mai mic. Aveau încredere în el şi se gândeau că el îşi va da seama dacă musafirul nepoftit era mincinos sau nu. Dar fratele cel mic nu dădea nici cel mai mic semn de neîncredere… Era vesel ca de obicei. Zise:
- Ăsta da cadou, să poţi să primeşti puterea de a da o parte din tine altora…
Cel mare nu părea prea încântat:
- Ce să dau? O parte din viaţa mea? Şi de ce să dau? Că, dacă dau, mor mai repede, nu? Eu nu dau nimic. Cât mai am de trăit, să trăiesc. Bătrâneţea e grea, dar mai bine bătrân decât mort…
- Eu aş da un an, zise fratele mijlociu. Dar să fiu sigur că ajunge la copii şi nepoţi.
- Aş da şi eu un an, nu zic nu, zise fratele cel mare. Dar să ştie toţi ce cadou le-am făcut. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine… Cât ar reveni fiecăruia? O lună, două, câteva zile? Mai bine le ţin pentru mine.
Fratele cel mic deveni din ce în ce mai serios. Ceilalţi nu îl mai văzuseră niciodată aşa. Îl întrebă pe musafir:
- Şi chiar putem face celorlalţi cadou o parte din viaţa noastră? Atunci, eu, eu sunt gata să mor chiar acum. Am avut o viaţă frumoasă şi fericită. Şi ce bucurie mai mare ar fi decât să dau o parte din mine celorlalţi? Nu vreau să mă laud cu cadoul pe care l-aş face, dar cred că orice copil şi nepot ar înţelege măreţia darului meu. Eu, eu sunt aproape gata de moarte… Mai vreau să mă spovedesc, să mă împărtăşesc mâine dimineaţă şi gata… Dacă aş şti că mai am de trăit zece ani, pe toţi i-aş da, fără să şovăi…
Musafirul le spuse:
- Lucrurile stau altfel… În aceeaşi zi aţi venit pe lume, şi părinţii voştri, înainte de a muri, s-au rugat să părăsiţi această lume împreună. Dar, precum se vede, nu sunteţi toţi la fel de pregătiţi pentru moarte. Deşi sunteţi bătrâni şi timp să vă pregătiţi aţi avut…
În timp ce musafirul vorbea, fratele cel mare se aşezase pe un scaun şi începu să respire din ce în ce mai greu.
- Cel mai mic ar fi dat şi zece ani de viaţă celorlalţi. O viaţă întreagă a trăit pentru ei, aşa a rămas şi la bătrâneţe. Zece ani de viaţă o să mai trăiască. Dar bătrâneţea nu îi va fi grea, nu va fi o povară pentru ceilalţi, ci o bucurie… Tu, mijlociule, un an o să mai trăieşti de acum înainte.
- Doar un an? – întrebă mijlociul, nemulţumit.
- Da, un an. Bucură-te şi de acesta, zise musafirul. Vezi, fratele cel mare nu a avut parte nici de atât…
Fraţii şi-au întors privirile spre acesta. Şi au văzut că închisese ochii, pentru totdeauna. Avusese totuşi parte de o moarte liniştită…
- Preţuiţi bine timpul care v-a rămas, zise bătrânul celor doi. Şi nu uitaţi cât de mare e puterea iubirii pentru ceilalţi. Ea, doar ea vă mai ţine în viaţă. Pentru această iubire v-a mai lăsat Dumnezeu să trăiţi, ca să îi puteţi ajuta şi pe alţii prin această iubire. Care vă pregăteşte pentru viaţa cea adevărată…
Atât le mai spuse bătrânul. Şi, deodată, dispăru din faţa ochilor lor. Cei doi fraţi se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă că ceea ce văzuseră era adevărat. Dar, lângă ei, trupul fratelui lor zăcea fără suflare…