pridvorul lui laurentiu dumitru

Preotul Lucian Grigore

A fost o vreme când ştirile despre Biserică şi despre oamenii ei erau inexistente în piaţa presei libere din România. Îndată însă după trecerea la cele veşnice a ultimului dintre Patriarhii români, Biserica brusc cade în centrul atenţiei publice. Toată lumea este interesată despre tot ce mişcă şi despre ce se petrece în spatele „cortinei” bisericeşti de pe la noi. Acest interes oarecum dirijat vrea să rezolve situaţii, să clarifice întrebări, să desluşească „taine”.
Cel mai mult mă doare când cei care se ocupă de campania aceasta de informare fac gafe, comit erori, manipulează, cu alte cuvinte se folosesc de moment pentru a descoperi lumii false conflicte şi false ascunzişuri. Era de aşteptat că denigratorii care au pândit statornic până acum pe lângă gaura cheii, prinzând de veste că de fapt uşa nu este încuiată, să se bulucească acum într-un teritoriu despre care nu ştiu nimic, sau aproape nimic. În zadar să le mai vorbeşti unora ca aceştia despre tainele adevărate ale credinţei, despre puterea dragostei şi a morţii, despre Psalmi, despre mireasma bucuriei de a citi pravila serii, despre candela vecerniei sau despre Pateric… Ei nu le vor vedea nici cu de-a sila pe acestea, ci numai răutăţile omeneşti dilăuntru, slăbiciunile, ratările! Nu vor vedea decât prilejurile de sminteală scornite, sau chiar pe cele reale, care pun în lumină vieţile falsificate ale unora dintre bisericanii greşelnici, vrând să anticipeze cine va pierde şi cine va câştiga în cursa „nebună” spre Rai.
Denigratorii ştiu exact cine, unde, cum şi de ce s-a greşit şi mai ştiu să confunde de minune Biserica cu precarităţile omeneşti, cu ambiţiile şi deşertăciunile de toată ziua. Ei bine, pe undeva, în acest labirint al deconspirărilor, în acest hăţiş al destăinuirilor, mai mult sau mai puţin instituţionale, ceva e în neregulă, undeva e o mare primejdie.
Mi-au aţinut calea zilele trecute doi domni care s-au recomandat a fi oficiali ai serviciului român de „imunitate” publică, persoane care fără nici o legitimare expresă m-au invitat la un dialog despre situaţia hirotoniei femeilor în Biserica Secretă, subiectul având oarecum tangenţă cu un articol de-al meu mai vechi din revista parohială „Pridvorul de Sus”. Mi-am zis atunci în barbă: Măi… să fie ! Da’ de când a devenit Biserica instituţie de interes strategic în România?! Ce mare conspiraţie împotriva naţiei poate tocmi o sectă ca a lui Dogaru de la Tecuci, cea a „pucioşilor” din Dâmboviţa, cea a ţăranului Marin din Ioneştii Argeşului sau cea a dizidenţei „divorţate” conduse de răspopitul Preoteasa??!! Ce interese strategice sunt vizate de aceştia, în ce fel pun ei în pericol starea naţiunii …?! Dumnezeu ştie! Cert e că oamenii cu adevărat serioşi nici nu le bagă de seamă acestora. Credincioşii ortodocşi nici atât! Am întâlnit mulţime de oameni care nu dau doi bani pe toate scenariile de la Ioneşti sau de la Pucioasa şi nici nu concep să-şi strice vremea deschizând măcar la întâmplarea vreo carte cu inepţii „teologhiceşti” de-a lui Dogaru. Aşadar, cine se teme de „noaptea” sectarismului?!
Există vreo autoritate serioasă în România care să ia în calcul vreun pericol potenţial provocat de aceşti mici sectari bezmetici? Nu cred! Biserica nu se teme în nici un caz de spectrul vreunei destructurări ipotetice provocate de un asemenea segment de „concurenţă”. Biserica Ortodoxă nu abordează relaţia ei cu societatea din perspectiva vreunei concurenţe! Ea nu se defineşte ca o autoritate publică opozabilă vreunui sistem social, vreunei organizaţii, vreunei structuri – fie ea chiar şi structură sectară.
Biserica e un mod de viaţă, un fel de a respira, un izvor spiritual care adapă, o adâncă lumină în care deosebeşti duhurile şi îţi înţelegi menirea vremelnică, dar mai ales pe cea veşnică. Acest lucru nu-l înţeleg nici cei din sfera politicului, care vor s-o apere de fantomele trecutului, şi nici cei care, dimpotrivă, se silesc să o incrimineze. Acest lucru nu-l înţeleg nici securiştii rezidenţi care mai cred că pot fi de folos adunând informaţii diverse… încă! Noi nu avem nevoie să fim apăraţi de nimeni decât de Dumnezeu. Noi suntem chiar obştea mare a credincioşilor puşi odinioară la zidul osândei şi al discordiei comuniste, o obşte care nu poate fi coruptă şi nici măsluită de vreun fals raport politic. Noi suntem Biserica: eu, tu şi acela care cu umărul lângă umărul tău aprinde sfios vreo lumânare în numele viilor şi morţilor neamului; Biserica eşti tu, cu toată casa ta, cu preotul satului tău, cu toţi prietenii şi neprietenii, cu necăjiţii şi voioşii timpului tău. Din pricina aceasta încerc a-i „sili” pe toţi cei care prea lesne se detaşează de rosturile Bisericii, simţindu-se şi vorbind ca unii din afară, să priceapă cuminte că de altminteri noi toţi suntem înăuntru, într-o grădină pe care însuşi Dumnezeu o îngrijeşte, o ocroteşte şi o ocârmuieşte. E scris: porţile iadului nu o vor birui!
Relele din Biserică vor înceta abia când relaţiile sale interne, slujirea, mijloacele, lucrările, vor înceta să mai poarte cu ele vreun sens politic, vreo amprentă a curentelor şi orientărilor vremelnice. Lucrarea Bisericii nu poate fi decât una singură: aceea de a călăuzi obştea spre descoperirea Adevărului care duce la mântuire. Greşelile unora dintre noi persistă şi acum tocmai pentru că prea adesea confundăm planurile – încă !
Să ne fie limpede odată pentru totdeauna: mântuirea nu are nicidecum vreun substrat politic! Mântuirea înseamnă să vezi în ochii celui din faţa ta marea revelaţie a Bucuriei. Şi când la capătul dorului acestuia va şedea de partea cealaltă a mesei de Cină însuşi Hristos, vei şti cu adevărat că bucuria nu ţi-a fost nicicum vremelnică şi nicidecum zadarnică. Va spune atunci Dumnezeu: Vino ! Aşază-te întru bucuria Domnului tău … !

Amin zic, Doamne ! Aşa să fie !