pridvorul lui laurentiu dumitru

Hollywood – Holy nude

Laurenţiu Dumitru

Dacă odinioară teatrul din antichitatea târzie era blamat de Părinţii Bisericii, filmul, un altfel de teatru, nu poate fi nici el lăudat după poziţie creştină.
Judecând duhovniceşte, filmul este o realitate în care noi intrăm nu ca nişte spectatori neutri, ci ca participanţi afectivi. Ne mâniem, râdem, dorim moartea personajului negativ, ne bucurăm de răul altuia, dispreţuim sau urâm, idolatrizăm, invidiem şi poftim într-o anumită măsură, dar nimeni, chiar nimeni, nu rămâne neatins după vizionarea unui film.
A privi un film înseamnă a ieşi din tine, „a te dezpieliţa”, după cum se exprima Cornel Ciomâzgă, iar revenirea în sine e dureroasă.
Filmul, mai ales cel hollywoodian, facil prin definiţie, spectaculos prin tehnologie, rămâne în zona comercialului, a entertainment-ului. Filmul e o junglă care vine şi se adaugă junglei din noi. El poate să ne informeze, să ne bucure, să ne relaxeze, chiar să ne înveţe ceva în sensul bun, dar nu va putea să ne ajute în eforturile de subţiere a patimilor din noi.
Omul nu se poate situa în afara virtuţilor sau patimilor, acestea nu pot fi jucate sau vizionate, ci numai trăite.
A interacţiona cu story-ul unui film nu înseamnă a intra într-o lume a principiilor, cum s-ar părea la prima vedere, ci într-o lume a duhurilor. Vizionând un film interacţionăm cu duhul regizorului, al scenaristului, al interpreţilor. Cui slujesc ei, nu ştiu, noi însă ştim, din fericire, că nu putem sluji la doi domni.
Într-un anumit sens ne amăgim, spunând că vom vedea un film pentru că ştim că are o morală bună, că ne poate folosi. Cei ce sunt obişnuiţi a duce războiul nevăzut şi sunt sinceri până la capăt constată – oare pentru a câta oară? -, că în ciuda poveştii frumoase şi ziditoare, micile momente de necurăţie (inerente majorităţii filmelor din zilele noastre) vădesc un duh străin, care amestecă binele cu răul. Dacă raţional putem alege cele bune şi respinge cele rele ale filmului, duhovniceşte nu putem, datorită slăbiciunilor noastre. Bine ar fi, aşadar, să nu ne lipim de duhul acesta necurat care bântuie majoritatea filmelor.
De ce însă vreau să scriu despre filme, dacă nu găsesc că ele pot fi cu adevărat ziditoare? Pentru simplu motiv că firea căzută are nevoie de îndrumare şi dragoste, pentru că oamenii oricum se uită la filme, pentru că ele pot şi sunt oricum un pretext de discuţii între creştini. În acest sens aş vrea să fie înţeles şi gândul de a începe la o astfel de rubrică, ca pretext de a discuta în duh creştin o problematică de interes general.
Rubrica acesta despre filme nu se adresează oamenilor ce caută să fie duhovniceşti, ei nu sunt în target-ul meu, ci doar acelora care spun că „nu le prea au cu biserica”… Cu aceştia vreau să stau la un pahar de vorbă, cu ei vreau să povestesc despre Hristos şi Cuvântul său camuflat uneori în câte o replică de film, într-un surâs, într-o lacrimă, într-un apus de soare.
Ştie creştinul nostru de azi să-şi selecteze filmele? Ştie să aleagă ca albina polenul din floare, cum se exprima oarecând Sfântul Vasile cel Mare când pomenea de literatura păgână? Despre asta, despre ce vedem şi ce înţelegem şi învăţăm din filme şi despre multe altele vom vorbi săptămânal la această rubrică.