pridvorul lui laurentiu dumitru

Dă-mi mâna, să-ţi spun cine eşti!

Preot Lucian Grigore

„- Dă-mi mâna, să-ţi spun cine eşti!”. Aceasta, cred, ar fi o cale de a întâlni profilul general al personalităţii celuilalt. Nu, nicidecum n-am de gând să vă introduc cu aceasta în tainele chiromanţiei! Vreau numai să reflectăm împreună asupra modului în care reuşim, prin simpla strângere de mână, să comunicăm celorlalţi definiţia identităţii noastre, starea noastră de spirit, tristeţea, bucuria, prietenia sau aroganţa…

Înainte de toate e lucru ştiut că cel mai mare întinde mâna celui mai mic; cel mai vârstnic, celui mai puţin vârstnic, aşa după cum se cuvine. În cazul în care se întâmplă altfel, e limpede că ceva nu-i după fire şi că, în acest caz, fie e vorba de vreun beteşug, fie este vorba de prea multă semeţie, ori despre tot atât de multă prostie.

Am întâlnit oameni care întind mâna cu un gest plin, sincer, cu bucurie şi cu chip luminat. De cele mai multe ori, aceşti oameni te privesc drept, îţi caută reacţiile, aşteaptă de la tine aceeaşi atenţie pe care ţi-o acordă ei înşişi, înclină puţin capul şi te întâmpină cu un cuvânt bun şi cu un zâmbet senin. Astfel de oameni nu-ţi doresc în niciun caz răul, nu te pizmuiesc, nu te desconsideră, nu vor să-ţi întunece viaţa, vor doar să le cunoşti bucuria sinceră de a te fi întâlnit şi să te convingă, de altfel, că şi tu ai avea la rându-ţi motive de o bucurie întocmai ca a lor. Strângerea caldă a mâinii e însoţită uneori de un preaplin de consideraţie, atunci când celălalt peste mâna ta dreaptă îţi adaugă frăţeşte – într-un gest de împachetare – şi cealaltă mână, spunându-ţi parcă fără cuvinte: „Ce bine că te văd! Ce multe am să-ţi spun!”.

Am întâlnit multe feluri de adresări fără cuvinte. Din strânsoarea mâinii am putut afla chiar felul de a fi şi firea multora. Unii îţi întind o mână fermă, de ambasador, alţii o mână sinceră, tandră, alţii o mână muncitorească, zdrobitoare. Niciuna dintre acestea nu deranjează, nici chiar cea din urmă. Dimpotrivă, te entuziasmează, chiar dacă ţi se întâmplă să mai stai o vreme să-ţi reechilibrezi tremurul umărului prelungit parcă până în claviculă.

Afară de această formă expandată a verbului tăcut din mâna cuiva, la polul opus stă atitudinea mâinii fleşcăite a arogantului. Nu mi-am putut închipui vreodată cât disconfort interior poate să-ţi provoace o astfel de mână. Uşor îndoită spre interior pe axa antebraţului, mâna omului trufaş, zeflemitor, plin de sine, e uşor întredeschisă, nu prea mult dăruită, ci doar suficient întinsă cât să-i poţi prinde doar vârfurile. Într-un gest silnic, mâna lui de mort stă crispată, ca nu cumva să se murdărească de tine. Privirea lui stă totdeauna pe aiurea găsindu-şi un interes mai aprins în a plomba cu strădanie inutilă găurile cerului, sau pe cele ale caldarâmului, ori în a disimula o preocupare intensă pentru vreun lucru de nimic, tocmai ca tu să pricepi de altfel adevărata lui neşansă de a te fi întâlnit. Mâna lui ar vrea să spună parcă: „Vai, ce ocupat sunt! Mă plictiseşti atât de mult! Cine mi te-o fi scos în cale?! Tu îmi mai lipseai acum!”. Totul e un aşa mare plictis în capul arogantului încât vei avea surpriza să-l vezi curând arătându-ţi spatele tocmai când te vei fi aflat la jumătatea vreunui cuvânt de întâmpinare, opintindu-se cu acelaşi slab interes de vreo altă persoana de lângă tine pe care ar avea s-o blagoslovească cu acelaşi gest repetabil, mânjit, fără a privi chipul nimănui, fără a comunică în fapt cu nimeni.

Un gest simplu, o strângere de mână care poate spune totul despre tine. O strângere de mână, banală, care poate să te împrietenească ori să te scârbească pe veci…
Dacă totuşi vei fi întâmpinat vreodată de o astfel de mână trufaşă, vei şti că întocmai trebuie să fie şi inima purtătorului. Nu îţi pierde speranţa! Zâmbeşte! Zâmbetul tău e cu mult mai de preţ decât spatele lui…