pridvorul lui laurentiu dumitru

Adolescenţă, muzică şi alcool

Adina Răducanu

Se spune că adolescenţa este vârsta curajului, a lucrurilor ieşite din comun, a imprevizibilului. Însă toate acestea tind să dobândească o dimensiune cel puţin nocivă dacă sunt combinate cu iresponsabilitatea, teribilismul, lipsa de orice limite.
Dacă adolescenţa, aşa cum se prezintă ea în zilele noastre, ar putea fi conturată în câteva linii sumare, acelea ar fi muzica zgomotoasă dintr-un club sau discotecă, alcool şi lipsa oricăror limite în comportament. Altfel spus, curaj, obăznicie şi o inconştienţă injectată prin orice mijloace. Muzica, la fel ca şi alcoolul, creează o anumită dependenţă care, prin definiţie, se tratează cu mare dificultate. Obişnuinţa duce la necesitatea de a arde energia prin dans, de a uita de problemele cotidiene prin alcool. Iar acest fenomen nu se limitează la o categorie restrânsă de adolescenţi, de exemplu la aceia care ar suferi probleme familiale sau şcolare. Dimpotrivă, realitatea contrazice aceste teorii care în trecut aveau o anumită aplicabilitate, relevând că problemele expuse sunt extrem de prezente chiar şi în cazul acelor adolescenţi care acordă o importanţă deosebită studiului şi care în puţinele clipe libere, aleg să uite de tot ce îi înconjoară.
Explicaţiile acestui fenomen sunt multiple şi nu pot decât să pornească de la inexistenţa lui Hristos în viaţa tinerilor. Dacă aceştia ar fi conştienţi de lucrarea divină şi de importanţa menţinerii unui echilibru, nu ar recurge la astfel de ruperi de ritm, la asemenea căderi în inconştienţă. Problemele, dificultăţile trebuie confruntate cu Hristos, expuse, chiar reproşate Lui tocmai pentru a Îi da posibilitatea (prin acceptarea Sa) de a le soluţiona. Oricum ar fi, uitarea prin alcool şi prin inconştienţa dansului nu poate să ofere decât o soluţie aparentă, pe termen scurt, care va necesita o nouă doză s.a.m.d. În concret, este vorba de două stări total opuse: una de echilibru şi de conştientizare a ceea ce se întâmplă, a cursului normal al evenimentelor şi a dimensiunii reale a lucrurilor şi cea de-a doua de uitare şi de lipsă a controlului asupra lucrurilor. În mod evident, Hristos nu poate exista în cea de-a doua stare, El, Lumina Lumii, Mântuitorul tuturor, nu poate lucra într-o persoană decât când a fost acceptat conştient şi deplin. Iar o dată acceptarea făcută, nu se mai pune problema recurgerii la mijloace de amortizare a conştiinţei, deoarce acestea contravin luptei continue pe care trebuie să o ducem cu ispitele.
Aşadar, deşi adolescenţa este perioada pe care cei mai mulţi oameni maturi o privesc cu nostalgie şi cu o anumită duioşie specifică, ea nu trebuie pervertită într-o etapă a inconştienţei. Acesta ar fi într-adevăr primul şi poate cel mai important pas în pierderea echilibrului sufletesc şi simţului măsurii.