pridvorul lui laurentiu dumitru

Pr. Prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu

CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA DUMINICA SFÂNTULUI APOSTOL TOMA

„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29)

Când Mântuitorul se arată ucenicilor a opta zi de la Înviere, Toma, numit şi „Geamănul” sau „Didimos”, are prilejul să se convingă de realitatea şi adevărul Învierii. Îi spuseseră apostolii că L-au văzut pe Mântuitorul înviat, dar el, nefiind de faţă, nu crede: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
Nu ştim dacă a făcut până la urmă aşa, pentru că, de îndată ce Îl vede pe Învăţător, cade la picioarele Lui, cerând parcă iertare: „Răspunzând Toma, I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Era un suflet curat, aprins de râvnă, gata să moară pentru Iisus, cum vedem din capitolul învierii lui Lazăr, când ucenicii află că fariseii şi cărturarii au pus la cale uciderea Lui, iar Toma a zis: „Să mergem şi noi să murim cu El!” (Ioan 11, 16). La Cina cea de Taină, când Mântuitorul le arată că merge la Tatăl, Toma întreabă: „Doamne, nu ştim unde Te duci; iar calea, cum o putem şti?” (Ioan 14, 5). „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”, îi răspunde Învăţătorul (Ioan 14, 6).
Momentul necredincioşiei lui ar putea părea bizar, dacă n-am şti că toate întâmplările de acest fel au o anumită destinaţie în istoria mântuirii. El a confirmat, de fapt, adevărul Învierii pentru aceia care, mai târziu, aveau să-l conteste. O minune atât de mare urma să producă reacţii dintre cele mai diverse, mergând până la negarea ei. De altfel, chiar în secolul I apare o erezie (dochetismul), care susţinea că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat într-un corp aparent, deci şi moartea Lui n-a fost decât aparentă. Sf. Ioan i-a combătut pe eretici, de aceea accentuează asupra realităţii întrupării: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci puneţi duhurile la încercare dacă sunt de la Dumnezeu; pentru că mulţi profeţi mincinoşi au ieşit în lume. Întru aceasta să cunoaşteţi voi duhul lui Dumnzeu: fiece duh care-l mărturiseşte pe Iisus Hristos ca venit în trup este de la Dumnezeu, şi fiece duh care nu-L mărturiseşte pe Iisus nu este de la Dumnezeu . . . ” (I Ioan 4, 1-3).
Evanghelia după Luca prezintă un episod foarte semnificativ în acest sens, în care Însuşi Mântuitorul îi îndeamnă pe ucenicii înspăimântaţi să se atingă de trupul Lui, ca să se convingă, să vadă că nu e duh: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt: pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele” (Luca 24, 38-40). Ba mai mult, cere de mâncare şi mănâncă în faţa lor o bucată de peşte fript şi un fagure de miere.
Cunoştinţa aceasta, prin vedere trupească, era necesară pentru a-i repune pe ucenici în adevăr, tulburaţi de evenimentele care s-au derulat cu repeziciune uimitoare. Adevărata cunoaştere, mai înaltă, avea să vină după Pogorârea Duhului Sfânt, când apostolii sunt deplin pregătiţi să înfrunte orice primejdie pentru a-L face cunoscut pe Hristos. Îmbrăcaţi cu putere de sus, pe temeiul credinţei, ei aveau să devină martorii Lui, „în Ierusalim şi-n toată Iudeea şi-n Samaria şi pîn’ la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1,8)
Însuşi Toma va primi moarte martirică, propovăduind şi întemeind Biserica din India, după cum se va întâmpla cu atâţia urmaşi ai apostolilor şi ai ucenicilor.
Dar el rămâne un caz cu atâtea conotaţii, pentru că pune încă o dată problema credinţei. A crede nu trebuie confundat cu a constata, cum arată şi N. Steinhardt (Dăruind vei dobândi). A constata îţi limitează libertatea, iar Iisus ne cere să credem în libertate deplină, în afara oricărei constrângeri a simţurilor. A crede devine, aşadar, un legământ prin care tu primeşti putere şi dai iubire, ca să trăieşti perpetuu în slava lui Dumnezeu. „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29), ultima fericire pe care le-o descoperă Mântuitorul ucenicilor, înseamnă desprinderea de simţualitate, în care omul a căzut prin păcatul protopărinţilor, şi învierea în duh pentru a fi pregătiţi pentru Împărăţia Cerurilor. Amin!