pridvorul lui laurentiu dumitru

Pr. Prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu

Când vine necazul asupra copiilor noştri, suferim îndoit, ca părinţi.
Suferim, căci sunt trup din trupul nostru, că n-avem întotdeauna la îndemână leacul vindecător, că nu ştim, adesea, unde să alergăm pentru a curma chinul. Nu există o imagine mai impresionantă decât a părinţilor care şi-ar da viaţa dacă ar şti că aceasta ar îndrepta viaţa copilului bolnav, ca să nu mai vorbim de a copilului bolnav incurabil. De asemenea, nu se găsesc cuvinte să numească sacrificiul celui care, dezinteresat, din dragoste frăţească, renunţă la un organ pentru a salva viaţa semenului său. Pentru a o salva, nu pentru a obţine cine ştie ce profit material, bănesc.
Lumea modernă aleargă, în general, în necazurile pe care le are, la doctorul „oficial“, specialistul providenţial, şi ar da oricât să ajungă la o celebritate în care vede parcă pe Dumnezeu. Fluvii de oameni se revarsă către fel şi fel de vindecători, în timp ce Doctorul cel Mare îi aşteaptă răbdător, iertându-i că L-au lăsat la urmă de tot, ca o ultimă soluţie. Dacă, solicitat în disperare de cauză, nu reacţionează imediat, tot El e de vină, nicidecum necredinţa, delăsarea, neorânduiala, patimile de tot felul, libertatea prost înţeleasă a solicitatorului, nevrednicia lui, păcătoşenia, decăderea morală.
Dar El, nevrând să fie înţeles ca un vraci oarecare, aşteaptă chemarea cea bună.
Pe la câţi doctori ai vremii o fi alergat bietul tată al acestui copil lunatic, despre care vorbesc evangheliile sinoptice, până să ajungă la Iisus? Copilul „se zvârcolea spumegând“ (Marcu 9, 20), „un duh necurat îl apucă şi deodată răcneşte şi-l zguduie cu spume şi cu greu pleacă de la el, după ce l-a zdrobit“ (Luca 9, 39), toate acestea „din pruncie“ (Marcu 9, 21).
Bietul tată!… i-a rugat pe ucenici, dar nici ei n-au putut izgoni duhul rău. „De poţi crede, toate-i sunt cu putinţă celui ce crede!“, îi spune Mântuitorul după ce tatăl, căzând în genunchi, îl roagă: „Dar de poţi ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi!“ (Marcu 9, 22). Are lacrimi în ochi şi este conştient că nici pe departe nu e demnă credinţa sa de mila Fiului Omului: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“ (Marcu 9, 24). Tatăl a găsit, în formularea aparent paradoxală, modul cel mai potrivi de a exprima smerenia, căci nu-şi consideră credinţa atât de puternică încât să fie vrednic de răsplată.
Cuvintele au plăcut Mântuitorului, iar duhul cel rău, la certarea Sa, l-a părăsit pe copil.
Nici credinţa omului, nici harul care li s-a dat ucenicilor n-au avut putere destulă pentru vindecare. Lipsea rugăciunea şi postul. Ucenicii află că nu o credinţă părelnică face minuni, ci aceea care mută munţii din loc: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Căci soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune şi post“. (Matei 17, 20-21).
Credinţa, rugăciunea şi postul — iată medicamentele adevărate ale tuturor necazurilor noastre.
Nu credinţa ritualistă, formală, de mântuială, ci aceea străbătută de adâncul smereniei, nu rugăciunea mecanică, întâmplătoare, ci aceea care actualizează dialogul minţii şi sufletului nostru cu Dumnezeu; nu o cură de slăbire, un regim alimentar, ci postul adevărat, după rânduiala Bisericii ca păstrătoare a Sfintelor Taine.
Şi bine-ar fi ca la capătul lor, al celor pe care le credem noi bune, să nu auzim cumva mustrarea Mântuitorului: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi?… Până când vă voi suferi?… “ (Matei 17, 17). Amin!