pridvorul lui laurentiu dumitru

Orice călătorie e o experientă a diversitătii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferentă. Una e să te misti în variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este să te simti catapultat pe o altă planetă. Ca, de pildă, cînd călătoresti în Japonia. N-am fost niciodată în Africa, în Australia , sau în Caraibe. Pentru mine, Japonia rămîne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai “străin”. Te poti simti străin în Indonezia, parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte străin orice european “civilizat” într-o enclavă arhaică si, pe deasupra, asiatică. Te poti simti străin în bucătăria chineză, în coloritul, moravurile si inocenta americane, sau în expresia lingvistică a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cît de cît familiar. În Japonia însă alteritatea e radicală. Te misti în spatiul unei alte umanităti, al unei lumi paralele. Nimic nu seamănă cu ce stii. Nici măcar asemănătorul…

N-am să fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga… Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masă si cum duci la gură, de la băi si closete.

Trebuie să încep prin a recunoaste că băile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca să ceară, odată ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozităti si nuante locale tin spiritul în alertă si produc, în faza inaugurală, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fată de ceea ce poti păti în Japonia, toate acestea sînt însă bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pildă, într-un hotel hiper-modern, de o experientă unică: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spătar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetuă scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintătoare unghiuri.

Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndată ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fără scop, terorizat, totusi, de ideea că scopul poate oricînd să apară, ca un imperativ categoric. Atractia maximă o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneză. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urmă, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterică, ca un balaur multicefal.

Odată pornit, mecanismul functiona – ca progresul însusi – după legi fatale. Într-o clipită, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumină. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscări de revolutie si rotatie. Nu doar closetul răspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încăperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odăii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amărîte, filtrate de incontrolabile perdele de apă. Am simtit, împietrit, că mă îndrept spre un final imprevizibil. Mi se părea că de acest closet, de electronicul său delir, depinde, brusc, soarta omenirii. Că pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Că, poate, fără să vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pură (si sordidă) variantă materialist-dialectică: o stîngace apăsare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toată hărmălaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca să nu stîrnesc vreo recidivă, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnică: numai, sub pat, o lumină spectrală, care îti lumina papucii ori de cîte ori lăsai picioarele să-ti atîrne perpendicular pe mochetă.

S-ar zice că, fată de acest abuz tehnologic, closetele traditionale sînt de o paradiziacă simplitate. Nu în Japonia. În programul călătoriei, mi-a fost introdusă, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Artă, a fost prima victimă a acesui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lîngă receptie. Omul încerca să iasă, dar ceva, un procedeu ritual, încălcar ea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît după o anumită combinatie de miscări igienice, alternînd balansul cu răsturnarea, rotirea si clătirea…
La rîndul meu, am încasat prima traumă cînd, intrînd în camera care îmi era rezervată, n-am văzut decît un paralelipiped gol, fără nici o piesă de mobilier. În mintea mea îngustă, de european răsfătat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea cameră este patul.
Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, răsfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre bătrîna însotitoare care lucra pe post de “bagajist” si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, că nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojină de lux, pe care, însă, s-a grăbit să o reintroducă în lăcasul ei “de zi”. Am reluat, alarmat, pantomima: vreau să mă întind acum, pe loc, chia r dacă nu mă culc încă. Nu – mi-a pantomimat, în replică, cu o blîndă cruzime, interlocutoarea mea – ziua nu dormim, nu ne întindem.

Ziua stăm pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblăm de-a busilea. Spre seară, m-am hotărît să cer de mîncare în cameră. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul “vitel”. A apărut o fostă gheisă, destul de obosită, si m-a invitat în baie, adică într-o cămărută îngustă, cu o copaie de lemn patrată. “Nu – zic – nu baie! Mîncare! Vitel, care va să zică! Papa!”. “Ba, din contra – îmi semnalizează cu un surîs buddhist preopinenta – mai întîi baie! Papa la urmă!” După cîteva trecătoare accese de demnitate, cedez: intru în scăldătoarea de lemn; gheisa după mine! Se atine, rînjind, cu un mănunchi de nuiele aromate în mînă. Refuz să mă dezbrac, insistă, nevastă-mea se întristează, gheisa e de neînduplecat.

Încropim, pînă la urmă ceva, un ritual incomplet (“interruptus?”), după care am dreptul să mă asez la masă, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamnă: un platou cu felii subtiri din carne de vitel crudă si o oală cu apă în care clocotesc legume, mirodenii si brînză de soia. Se ia, cu două betigase, cîte o felie de carne si se agită în fiertura din oală pînă dispare tenta de crud. Gheisa mă asistă draconic. Primul simptom al europenitătii mele e că nu pot agita carnea în zeamă fără s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, să n-o mai agit, s-o tin pe loc pînă văd că s-a fiert. Gheisa devine nervoasă: n-am voie să cad în imobilism; carnea trebuie agitată, altfel nu se pătrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc să trisez, mă priveste sever si îmi sopteste milităreste: “Shabu-shabu!” Trag concluzia că “shabu-shabu” înseamnă, pur si simplu: “agit-o!”, “misc-o!”, “stînga-dreapta!”, “hăis-cea!”.

Cina se încheie melancolic, în insatisfactia părtilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale. A sta la masă după tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dură, bărbătească: fără exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortură, mai ales dacă se prelungeste pe toată durata unei mese: anchilozează picioarele, răstigneste coloana si distruge apetitul.

Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victimă. Fuseserăm invitati să participăm împreună la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultăti să recupereze postura bipedă: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masină sub formă de statuetă de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugăciune.

Un alt pătit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masă de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înteles repede că are de trecut o probă grea. Trebuia să stea cuminte cu picioarele sub el si să mănînce din boluri misterioase, oferite de o oficiantă care aluneca între comeseni pe genunchi. După scurt timp, filosoful român a simtit că pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, străbătute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hărtuită de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea că fasolea bătută se poate freca cu zahăr pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, făcut ceva! Trebuia schimbată pozitia, păstrînd, totusi, aceeasi stilistică, de vreme ce a cere un scaun era exclus.

Gabriel s-a hotărît, prin urmare, să-si adune picioarele în asa fel, încît să-si poată sprijini
sezutul pe călcîie. După chinuitorul “lotus” dinainte, noua postură părea mîntuirea însăsi. Dar numai pentru cîteva minute. Călcîiele nu sînt nici ele antrenate să suporte întreaga pagodă a corpului. În plus, o apăsare disproportionată suprasolicită, în această pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperată de a iesi la liman, o nouă atitudine, de o riscantă radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd – fără autoritate – făpturile gracile ale celorlalti, pentru care “lotusul” nu părea să creeze dificultăti.

Scena avea, probabil, în ochii celor de fată, ceva patetic. Liiceanu trebuie să fi arătat ca un tăran de Octav Băncilă, exploatat, obidit, flămînd, căzut în genunchi după o răscoală ratată. Dar cît poti rezista în genunchi, dacă n-ai practica zilnică a penitentei?
Mai rămăsese o singură variantă. Neortodoxă, greu integrabilă tabietului nipon, dar, parcă, mai confortabilă: pozitia “Lorelei”. Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste… Japonezii au contemplat cu discretiune tot acest program gimnastic, la capătul căruia victima a iesit din joc, lichidată. Si cotul amorteste! “Un scaun! Un regat pentru un scaun!” – striga mut fiecare mădular al filosofului. Nu exista altă solutie decît abandonul. “Vai, ce grădină frumoasă aveti!” – a gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lăsîndu-si amfitrionii cu lingura la gură, între două îmbucături.

Am făcut o experientă asemănătoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat să rezist pînă la capăt, cu pretul unei perfecte obnubilări intelectuale. Nu stiu nici pînă azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamănă cu o clasică experientă Zen.

Ca disciplină spirituală, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tău, duhul tău, lumea din jurul tău si universul întreg să intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program să lipsească. Constiinta trebuie eliberată de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi călători din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem să stăm prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastră si încercînd să o dominăm rational. Făcusem totul pe dos.
Buddhismul Zen ne dă însă voie să spunem că e si aceasta o cale. Calea românească: stai strîmb si judeci drept. Stai cum dă Dumnezeu! Stai cum poti!

Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii ăstia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în regulă. Să se mai miste si ei nitel, să dea semne de viată. Vorba gheisei mele: “Shabu-shabu!”