pridvorul lui laurentiu dumitru

Pr. prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu

„Asta e crucea lui!…”, spunem despre un frate al nostru care, nu de o zi – două, se află într-un necaz.
Îl duce în spate fără să crâcnească, înţelegând că în viaţa lui lucrează tainic voinţa lui Dumnezeu. Dacă este un om credincios, va descoperi mai repede ţinta spre care îl îndrumă dragostea lui Hristos, fiindcă va înţelege mai repede „limbajul” Crucii. Dacă nu, viaţa lui va cunoaşte ocolişuri, căderi şi ridicări uneori ameţitoare, până ce pedagogia divină va reuşi să-l aducă la izvoarele vieţii celei veşnice, care se află la rădăcina Crucii lui Hristos.
Patru taine deschid împărăţia nesfârşită a Sfintei Cruci, altarul jertfei Mântuitorului, după cum patru sunt punctele cardinale, fără de care ne aflăm complet dezorientaţi în spaţiu: taina întrupării Domnului nostru Iisus Hristos, taina fecioriei Maicii Domnului, taina Crucii şi taina Învierii.
Cine nu are înţelegerea lor îşi va duce mai greu crucea, ca simbol al vieţii, cu toate ale ei. De altfel, şi în problemele de credinţă, cele patru taine au stârnit multe controverse, unii aşa-zişi creştini arătându-se duşmani ai lor, negându-le sau desconsiderându-le prin interpretări eronate ale Sfintei Scripturi. Că Mântuitorul ne-a dat semn minunat din purtarea Crucii Sale ne-o spune încă înainte de Sfintele Patimi: „Oricine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34; Matei 10, 38; 16, 24; Luca 9, 23; 14, 27).
Poate cineva purta crucea fără a crede în jertfa de sine? Oare să fie purtarea Crucii această „modă” a unor staruri de a afişa cruci mari atârnate de gât în spectacolele deşănţate, de circ roman cu fiare şi gladiatori? Oare să fie purtarea Crucii discreta bijuterie de la gât, de obicei de aur, dar care nu ne aduce aminte să nu hulim, să nu înjurăm, să nu urâm, să nu gândim strâmb? Oare să fie purtarea Crucii jertfa „patriotică”, bine calculată şi remunerată, pentru care, înainte de alegeri, învârt rapide gesturi actori politici flămânzi de voturi ale mulţimii?
Purtăm cu noi altarul jertfei hristice, pentru că Mântuitorul ne-a dat mijlocul prin care, când inima ne îndeamnă, când sufletul e aprins de dragostea lui Dumnezeu, aducem laudă Tatălui, cu mirosul de bună mireasmă al sincerităţii şi adevărului închinării. În vechime, cu multe jertfe, de toate felurile, slăveau evreii pe Dumnezeu, după ritualuri complicate, pe altarul Templului. Hristos S-a dat pe Sine jertfă pentru răscumpărarea oamenilor, rupând „zapisul păcatelor” (Coloseni 2, 14), Crucea devenind altar „de mare sfinţenie”, cu mult mai mult decât altarul şi toate obiectele sfinţite din Templu.
Astfel, Hristos ne-a dat semnul împăcării şi bucuriei, căci Crucea s-a făcut răscumpărare şi împăcarea oamenilor cu Dumnezeu. Crucea a alungat vrajba dintre iudei şi neamuri, căci Hristos S-a făcut mântuire pentru toţi prin Cruce: „Hristos, pacea noastră, a surpat peretele despărţitor al vrajbei dintre cei, doi, ca să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un singur trup prin Cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efeseni 2, 14-16). Crucea a devenit astfel axis mundi, desfiinţând antagonismul dintre Cer şi Pământ (apărut prin păcatul strămoşesc), făcându-se scară a urcuşului către Dumnezeu: „Căci Dumnezeu a binevoit să sălăşluiască în Hristos toată plinirea. Şi, printr-Însul, El să împace cu Sine toate, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii sale” (Coloseni 1, 19-20).
Şi, de îndată ce zicem scară către cer, zicem întrupare, Înviere, pentru toate mulţumindu-i Maicii Domnului, „scară cerească, pe care S-a pogorât la noi Domnul”, „pod care cu adevărat ne trece pe noi de la moarte la viaţă” (Acatistul Maicii Domnului). Amin!