pridvorul lui laurentiu dumitru

Voluntariatul, jertfă creştină sau umanism arid?

Adina Răducanu, Argeşul Ortodox

Deşi în ţările vestice, ca să nu mai vorbim de Statele Unite ale Americii, voluntariatul este o practică normală, la noi în ţară s-a auzit târziu de aceasta, apărând cam prin anii ̉95 şi dobândind amploare abia acum. Chiar şi aşa, în oraşele de provincie activitatea de voluntariat este extrem de redusă, majoritatea oamenilor fiind reticenţi sau prea ocupaţi să acorde un minim interes sau atenţie acestei forme de întrajutorare.
Dar ce este până la urmă voluntariatul? Departamentul de Cercetare al FDSC – „Comportamentul asociativ şi filantropic al populaţiei” – oferă următoarea definiţie: „Voluntariatul este un angajament în natură şi în energie, în beneficiul comunităţii, fără o preocupare explicită pentru câştigul financiar.” Rezultă în mod clar şi indiscutabil latura solidară şi caritabilă a voluntariatului, dar problema se pune dacă ea include în vreun fel şi dimensiunea creştină. Este greu de dat un răspuns în acest sens: cel negativ ar fi absurd, întrucât ambele vizează, într-o formă sau în alta, ameliorarea stării aproapelui, iar cel afirmativ ar face abstracţie de faptul că, în majoritatea cazurilor, organizaţiile nu îşi declară vreun scop religios.
Ar putea fi voluntariatul considerat un reflex al umanismului arid, lipsit de o conexiune reală cu Dumnezeu? „Fără Mine nu puteţi face nimic”, a spus Iisus şi, interpretând extensiv, ajungem la concluzia că orice acţiune care nu Îl are în substratul ei pe Dumnezeu, indiferent de intenţiile bune ale acesteia, nu poate produce un efect profund, de conţinut. În concret, ajutorarea copiilor defavorizaţi, deşi are un scop nobil: ameliorarea situaţiei aproapelui aflat în nevoie, nu poate determina o schimbare reală în viaţa copiilor respectivi. Aceştia nu vor cunoaşte că ajutorul lor vine de la Domnul, ci vor dobândi convingerea că traiul lor mai bun depinde doar de acţiunea unor organizaţii care strâng fonduri şi persoane dispuse să ia un „angajament în favoarea comunităţii.” Altfel spus, scopul în sine este bun, însă la dimensiuni reale el este discutabil, căci nu sprijinul material este important, ci acela spiritual! Oamenii cu speranţă şi credinţă în Dumnezeu înfruntă cu mai mare uşurinţă încercările decât aceia goi sufleteşte, lipsiţi de orice sprijin. Şi, crezând, Domnul le va da lor cele de folos…
În ceea ce mă priveşte, consider că ar fi totuşi absurd să negăm valoarea voluntariatului şi beneficiile pe care acesta le aduce, bazându-ne doar pe considerentul că el nu „mărturiseşte” numele Domnului, că nu vădeşte implicaţiile lui religioase. Până la urmă, este importantă orice alinare pe care o putem aduce aproapelui, deoarece ea poate semnifica baza pe care să se clădească mai apoi credinţa. Garantând şi realizând un drept fundamental, acela al supravieţuirii şi al dezvoltării, se creează premisele unui trai decent, prin care omul respectiv să se poată îndrepta şi înspre Dumnezeu. Cu toate acestea, este dincolo de orice dubiu că se pierde mult din valoarea potenţială a voluntariatului, neafirmându-se substratul creştin sau excluzându-l de-a binelea. Numai prin creştinism, voluntariatul poate să se transfigureze, să înceteze a fi un simplu act „în folosul comunităţii”, arid şi limitat, şi să devină jertfă continuă şi bineplăcută aproapelui…