pridvorul lui laurentiu dumitru

În căutarea slavei bineplăcute Domnului…

Adina Răducanu, Argeşul Ortodox

„Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”
De fiecare dată când citesc aceste cuvinte, mă încearcă un sentiment de spaimă şi de ruşine. Oare cine dintre noi poate să nege că viaţa lui nu este o continuă căutare a slavei care vine de la ceilalţi, altfel spus, o aprobare, o laudă, o confirmare a succesului, a superiorităţii într-un anumit domeniu?! În fond, suntem crescuţi în acest spirit de competitivitate, care nu ar fi rău în sine dacă nu ar exista primejdii care derivă din acesta: egoismul, individualismul, mândria, orgoliile deşarte. Încă din şcoala primară ne este insuflată, uneori fără discernământul necesar, dorinţa de a excela. Scopul este bun: crearea unor oameni competenţi care să acţioneze eficient în societate, însă mijloacele sunt de cele mai multe ori eronate. Se ajunge până într-acolo încât să se inoculeze o dorinţă nebună de a fi cel mai bun, de a îi depăşi prin nu contează ce căi pe cei din jur, dincolo de orice spirit de colegialitate. Şi aceasta doar pentru a primi ceea ce textul biblic numeşte „slavă”. Mai târziu, dorinţa aceasta se intensifică şi devine posesivă. Aprecierea şi laudele, care în acest context se transformă în puncte de plecare a mândriei şi a egocentrismului, nu sunt altceva decât laturi diametral opuse „inimii înfrânte şi smerite” pe care „Dumnezeu nu o va urgisi”. Slava primită de la ceilalţi devine din ce în ce mai mult o confirmare dincolo de orice dubiu a propriei noastre superiorităţi, a faptului că suntem mai buni decât cei care ne apreciază. Iar pericolul este acesta: distrugerea iubirii din inima celor ce caută slava pământească, deoarece, chiar dacă omul mândru ar mai încerca un vag sentiment de dragoste faţă de Dumnezeu, pe Care de cele mai multe ori Îl resimte ca pe o entitate impersonală, el nu poate să îşi aprecieze semenii la adevărata lor valoare. Şi, făcând diferenţieri „valorice”, el se substituie lui Dumnezeu, Care iubeşte oamenii necondiţionat, nefăcând distincţie între credincioşi şi păcătoşi. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi a venit în lume Iisus şi S-a răstignit, luând asupra Sa păcatele întregii omeniri. Mai mult, omul avid de slavă deşartă poate să ajungă la un individualism periculos, care să îl determine să acţioneze permanent în vederea sporirii puterii şi influenţei sale. Aprecierea celorlalţi poate deveni la un moment dat singurul mijloc prin care omul să îşi confirme valoarea, aşa cum şi-o imaginează el însuşi, în lipsa acesteia rămânând pustiit sufleteşte şi singur. Fără slava primită de la ceilalţi, el se trezeşte instantaneu într-o poziţie aparent inferioară, pe care nu o poate accepta.
În schimb, cealaltă opţiune pe care Dumnezeu ne-o oferă echivalează cu o continuă slujire a celor din jurul nostru, ca expresie a iubirii faţă de toţi semenii noştri. Exemplul de urmat este Însuşi Hristos, care nu a nesocotit voia Tatălui, răbdând moarte pe cruce şi dând oamenilor viaţă veşnică, slujindu-i în cel mai înalt grad. Aşa cum arată apostolul Pavel, Iisus este o imagine zdrobitoare a smereniei, a ascultării şi a iubirii necondiţionate faţă de toţi oamenii: „Cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi. Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia. Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 3-8). El, Dumnezeu fiind, S-a făcut pe Sine om pentru a ne elibera de chinurile de veci ale iadului, arătându-ne Calea pe care trebuie să mergem pentru a rămâne întru Adevăr, iar aceasta este calea Iubirii şi a Ascultării: „Deci, daca Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să vă spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” – Ioan 13, 14-15; „Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr şi căpetenia ca acela care slujeşte. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă sau cel care slujeşte? Oare nu cel care stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte. Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum mi-a rânduit mie Tatăl Meu” – Luca 22, 26-27, 29; „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” – Ioan 13, 34-35. Calea smereniei este Hristos, iar ea duce către Dumnezeul Cel în Treime lăudat, căci, iubind şi slujind făptura, creaţia, Îl iubim şi Îl slujim totodată pe Creator.
Aşadar, suntem puşi faţă în faţă cu aceste două posibilităţi sau căi: slava pământească, numită în alte părţi şi „deşartă”, primită de la cei din jurul nostru, şi slava cea de la Dumnezeu, la care se ajunge prin smerenie, ascultare şi iubire de aproapele. Prima îşi primeşte plata aici, pe pământ, în egocentrism, însingurare, individualism etc. Cealaltă îşi găseşte plata, în deplinătatea ei, dincolo, sub forma împărăţiei cereşti, dar şi aici, deoarece aparenta umilinţă a slujirii celorlalţi ascunde şi valorifică slujirea şi iubirea de Dumnezeu, Care întoarce înmiit eforturile noastre. Văzând şi înţelegând toate acestea, ce vom alege: slava lui Dumnezeu sau slava pământească?