pridvorul lui laurentiu dumitru

Dificultatea mărturisirii credinţei

Adina Răducanu, Argeşul Ortodox

Într-o societate secularizată, respectarea poruncii: „Şi voi mărturisiţi, că de la început sunteţi cu Mine” (Ioan 15, 27) devine din ce în ce mai dificil de respectat. O anumită ruşine, jenă, disconfort ne încearcă atunci când suntem puşi faţă în faţă cu opţiunea mărturisirii credinţei ortodoxe, ca şi când aceasta din urmă ar fi un aspect care trebuie sa fie ocultat faţă de comunitatea din jur.
Totul derivă din atitudinea generală referitoare la credincioşi, caracterizaţi, aproape fără excepţie, ca fiind habotnici, închistaţi, puţin receptivi la nou, la progres şi, ce este şi mai grav, cu un intelect slab dezvoltat, din moment ce sunt capabili să creadă în ceea ce evident nu exista (n.n: material, vizibil). Bineînţeles că pentru a evita aceasta etichetare, credincioşii mai comozi şi mai „călduţi” preferă o „mărturisire interioară” sau una restrânsă exclusiv la cadrul comunităţii credincioase, fără a realiza că de fapt acestea două sunt incomplete fără mărturisirea mai largă în sensul expus anterior. De altfel, care este dificultatea şi, implicit plata, exprimării credinţei în faţa celor care merg la biserică, celor pe care îi ştii că au o credinţă înrădăcinată şi pentru care Dumnezeu este o realitate firească? Cât despre „mărturisirea interioară”, oare ea nu ar trebui să se exprime prin bucuria apartenenţei la ortodoxie, manifestată faţă de toată lumea, fără diferenţieri…? În acest sens, nu ar fi deloc normal ca un credincios să rămână în tăcere, adică să aprobe implicit ofensele şi injuriile aduse ortodoxiei şi lui Dumnezeu…
Cu toate acestea, trebuie evitată şi cealaltă extremă: o mărturisire prost înţeleasă, dusă la exces, care s-ar asemăna cu o tentativă caricaturizată de convertire la credinţa ortodoxă. Persoanele care se ambiţionează să îi convingă pe cei din jurul lor de existenţa lui Dumnezeu nu reuşesc decât să îi înverşuneze şi mai rău la adresa credinţei, producându-se astfel un efect invers decât cel dorit. Această pseudo-mărturisire se transformă într-o dorinţă personală de a demonstra adevărul şi corectitudinea poziţiei pe care te situezi şi nimic mai mult…Dumnezeu nu este prezent, deoarece Duhul Adevărului nu lucrează prin ambiţie şi înverşunare, ci prin pace şi prin smerenie.
Dincolo de aceste aspecte ale mărturisirii verbale, mai există o cale, un înţeles mai profund al mărturisirii şi anume faptele proprii şi exemplul pe care noi îl dăm celor din jurul nostru. Afirmarea verbală a credinţei nu valorează nimic fără faptele bune, fără punerea în aplicare, concret, a poruncilor şi a prerogativelor morale. Smerenia, ascultarea, pacea interioară impresionează indiscutabil mai mult decât o polemică verbală, pur intelectuală, aceasta pentru că „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20), deci nu eu îi vorbesc aproapelui meu, ci Însuşi Mântuitorul Hristos o face prin mine.
Aşadar, „să umblăm în Duhul” şi să nu evităm mărturisirea credinţei, să nu ne ruşinăm de Dumnezeu în faţa oamenilor, pentru că altfel vom auzi şi noi cuvintele înfricoşătoare rostite în faţa fecioarelor neînţelepte: „Iar El, răspunzând, le-a zis: „Iar El, răspunzând, le-a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25, 12).