pridvorul lui laurentiu dumitru

„Eram un rebel, rebel sunt şi acum, dar lupt pentru altă cauză… Lupt pentru Domnul!”

- interviu cu Laurenţiu Dumitru -

Cristian Şerban: De ce ai impulsul de a scrie în special pentru tineri, bătrânii crezi că sunt deja formaţi duhovniceşte?

Laurenţiu Dumitru: Activitatea mea profesională s-a desfăşurat mereu în jurul tinerilor, iar impulsul de a scrie mi l-au dat chiar elevii mei din vremea aceea, prin provocările pe care mi le puneau înainte oră de oră. Era firesc să scriu pentru tineri, cu ei petreceam multe ore din zi, le ştiam necazurile, supărările, frământările şi reţinerile vizavi de viaţa religioasă. Dacă împărţim simplist oamenii în tineri, maturi, vârstnici aş putea să spun că cei mai formaţi duhovniceşte sunt bătrânii, mai ales cei care au avut şansa să înveţe Religia în şcoală înainte de scoaterea ei de către comunişti. În plus, în vremurile acelea, părinţii se preocupau mult mai mult de creşterea şi educaţia copiilor, iar acest lucru se simte. Deseori, când stau de vorbă cu oameni în vârstă, simt în ei o mare curăţie, un bun simţ şi o nobleţe care lipsesc generaţiilor mai tinere. Tinerii, deşi sunt ispitiţi din toate părţile, încep să afle mai multe despre Hristos, atât în şcoală cât şi în afara ei. Observăm că, în ultima vreme, societatea civilă discută din ce în ce mai mult subiecte religioase, deşi uneori au iz de scandal, totuşi Biserica, prin mădularele ei vii, găseşte ocazia de a da mărturia cea bună în faţa unei lumi profane şi profanate de nebuniile veacului acestuia. Cei care sunt mai puţin formaţi duhovniceşte rămân cei cu vârsta cuprinsă între 30 şi 60 de ani, cei crescuţi în comunism. Dar nici ei nu-s pierduţi, deseori am auzit astfel de persoane care spuneau că au ajuns la Hristos datorită copiilor lor care le vorbeau acasă despre cele ce auzeau la ora de Religie.
Întrebarea ta, însă, mă duce cu gândul la o întâmplare. Am avut bucuria, în urmă cu mai bine de doi ani, să fiu invitat să iau prânzul împreună cu părintele Teofil Părăian, care era în trecere prin Piteşti. La masă, ucenicul său m-a prezentat ca fiind „cel care scrie pentru tineri”. Bătrânul s-a bucurat mult şi mi-a spus că şi dânsul consideră că vorbeşte şi scrie pentru tineri, ceea ce este foarte adevărat, părintele având chiar o carte cu titlul „Cuvinte către tineri”, în plus la conferinţele sale sala e plină de tineri. După o pauză de câteva clipe cuviosul se întreabă: „Dar pentru bătrâni oare cine mai scrie?”. Nimeni dintre cei prezenţi la masă nu a avut un răspuns pentru că, într-adevăr, pentru cei vârstnici nu scrie nimeni. Nu-i lepădăm, dar scrierile tinereşti sunt şi pentru ei. Să mă explic. Cu excepţia cărţilor cu conţinut teologic academic şi a acelora care tratează punctual „păcate tinereşti”, toate cărţile ortodoxe din librării se adresează deopotrivă celor tineri şi celor în vârstă.
Evanghelia întinereşte omul indiferent de vârsta biologică la care se află. Cărţile cu conţinut ortodox caută, de asemenea, să-l ridice pe om din ceea ce cu adevărat îmbătrâneşte, din păcat.

C.Ş.: Din lucrul cu oamenii care experienţă îţi este cea mai aproape de suflet?

L.D.: Nici scrisul, nici predarea la clasă a orelor, în stil clasic ori nonconformist, nici polemicile, nici editarea unor reviste, nici întâlnirile de cenaclu nu pot atinge experienţa relaţiei vii, personale, a relaţiei faţă către faţă cu aproapele care vine cu nădejde şi caută un răspuns la frământările lui. Cel mai aproape de suflet îmi este acest tip de experienţe!
Îmi amintesc că la început, după unele ore de Religie, elevii veneau în pauze să mă întrebe cum văd totuşi că stau lucrurile în cutare chestiune, dincolo de discursul clasic ecleziastic. Credeau că la catedră îmi fac „meseria”, spun ce trebuie spus, însă în particular văd altfel lucrurile. În timp cred că majoritatea au înţeles că nu mă disculp de nicio afirmaţie „ex cathedra”, că ceea ce le spun în clasă, la oră, le voi spune şi în particular, bineînţeles nuanţând şi particularizând de la caz la caz. Cred că asta i-a ajutat pe mulţi să-şi deschidă inima în faţa mea, iar aceste experienţe, departe de a eluda rolul preotului, au avut şi au rostul lor, iar mie îmi sunt cele mai aproape de suflet.

C.Ş.: Crezi că religiozitatea, în prezent, trece printr-un moment de criză? Care ar fi soluţia pentru depăşirea crizei, dacă ea există?

L.D.: Religiozitatea, sentimentul religios, e înnăscută, nu e o achiziţie în timp a umanităţii, ne încredinţa Mircea Eliade. Criza religiozităţii este, de fapt, criza omului care, prin firea sa, este religios. Îţi mărturisesc că simplul fapt că ne putem defini ca „homo religiosus” pe mine nu mă încălzeşte prea tare. Dacă prin fire sunt religios, atunci religios am fost şi până la convertire, religioşi suntem şi când facem cele mai năstruşnice păcate. Problema mea, ca teolog ortodox, are însă o altă nuanţă: Cum reuşesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să potenţez în cel de lângă mine această religiozitate, dar, mai ales, cum să fac să-l canalizez către dreapta credinţă, către asumarea demnităţii de creştin? Răspunsul îl găsim la Părinţi – mărturisirea cu dragoste, căldură şi eleganţă a Adevărului în faţa oricui se arată dornic să-l afle, fără încrâncenări, mânii şi ameninţări cu iadul cel veşnic, rugăciunea cu nădejde, dar, mai ales, propovăduirea prin exemplul personal.
Cred că religiozitatea trece printr-o criză, pentru că însuşi omul este în criză. Încă de la izgonirea din rai el se află în criză. Cred că întotdeauna el s-a aflat în criză, mereu a simţit povara propriilor alegeri şi a depărtării de Dumnezeu. Mă gândesc că apogeul crizei a fost la „plinirea vremurilor” (Galateni 4, 4), când omul nu mai suferea nicicum lipsa unui izbăvitor.
În vremurile din urmă, criza omului s-a accentuat. De la Revoluţia franceză (1789), de la acel „luminează-te şi vei fii” şi până azi, omul caută să ducă o viaţă autonomă, caută să-L scoată pe Dumnezeu din spaţiul public, caută să nu-L implice în deciziile personale.
Personal nu mă tem atât de criză, cât de neconştientizarea ei. Omul dacă nu se consideră bolnav, nici nu caută să se vindece.
Criză, spunea părintele Rafail Noica, înseamnă judecată, a lui Dumnezeu pe de o parte şi a noastră înşine, pe de alta. Dacă am trăi criza ca şi criză, am găsi calea spre Cer. Deocamdată ne risipim în grijile mărunte de zi cu zi şi nu apucăm să înţelegem prea bine ce se întâmplă cu noi, cu omenirea întreagă. Dacă am pune un stop cadru pe viaţa lumii şi am face o radiografie corectă, ne-am îngrozi, am vedea că suntem deja în agonie, dar nu avem timp pentru asta, totul se mişcă cu mare repeziciune, totul se schimbă de la o zi la alta, apar mode, trend-uri, up-date-uri etc.

C.Ş.: Tinerii din ziua de azi sunt catalogaţi ca fiind tevemaniaci, internauţi sau gameri! Aprecierea aceasta crezi că se face pe bună dreptate?

L.D.: Prima reacţie când am citit întrebarea ta a fost să spun „cine-s eu ca fac aprecieri la adresa tinerimii de azi?”. Însă, având în vedere că am avut şi am o relaţie foarte bună cu tinerii, îndrăznesc să răspund şi la întrebarea asta. Dă-mi voie, însă, să detaliez puţin această problemă. Pe când predam la liceu, mă întâlneam săptămânal cu vreo 600 de tineri, iar cu vreo 40-50 dintre ei discutam mult în particular, având chiar o strânsă relaţie de prietenie. Acum mă ocup de o editură, însă păstrez constant legătura cu cei tineri. De exemplu am o lungă listă de prieteni pe Y!Messenger – rude, cunoştinţe, vecini, cititori ai cărţilor mele, diverşi amici de pe forumurile pe care le frecventam odinioară. Majoritatea sunt tineri şi nu toţi sunt duşi la biserică. Primesc zilnic „mass”-uri (mesaje), care circulă între ei şi care ajung şi la mine pentru că sunt trimise „to all in group”, mesaje care spun multe despre ei: „Care mergeţi în club?!”, „Care aveţi crack-ul pentru cutare joc?”. Văd la statusuri mesaje de genul: „Sunt chiaun, toată noaptea m-am jucat în reţea!”, „Ceva porno nou prin reţea?” . Cel cu porno-ul, de exemplu, îmi e vecin, e clasa a IX-a, şi, când i-am cerut odată un film bun, în treacăt s-a lăudat şi cu colecţia lui de 80 Gb de pornografie, ceea ce înseamnă mii de ore de film!!! Un altul îmi spunea la ora 4 p.m. că e încă în pijama, juca un joc de pe la 8 dimineaţa şi n-a avut timp să se schimbe.
O elevă mi-a spus odată că vizionează 5-6 telenovele pe zi. Observându-mi suspiciunea, mi-a demonstrat în pauză că nu minte, arătându-mi pe un program tv exact ce şi când vede. Când două se suprapuneau, vedea una dintre ele în reluare, noaptea!
Nu sunt în măsură să estimez în procente câţi sunt tevemaniaci, internauţi sau gameri pătimaşi, dar dacă majoritatea înseamnă 50% + 1, atunci pot spune că aprecierea aceasta se face pe bună dreptate.

C.Ş.: Ce se poate face pentru rezolvarea acestei probleme, care poate avea în viitor efecte dezastruoase? Cum putem pune umărul la despătimirea tânărului de azi?

L.D.: Mărturisesc că întrebarea asta mi-am pus-o de mii de ori. Încă mă frământ şi caut răspunsuri pentru că am încredinţarea că Domnul m-a dorit în această lucrare, dacă nu aş fi avut-o, aş fi fugit de lucrarea de mărturisire a lui Hristos în faţa lumii ca să nu mâhnesc slava lui Dumnezeu.
E uşor să-l arătăm pe tânărul pătimaş cu degetul (şi, vai, câţi nu fac asta, sporind astfel şi mai mult revolta lui!), mai greu e să-i dăm şansa de a alege altceva. Putem să interzicem cuiva ceva? Nu putem!
Eu unul nu pot, nu pot lupta cu pofta din el, pentru că ea nu ascultă de argumentele raţionale. Trebuie, deci, să punem altfel problema – trebuie să-l atragem cu ceva… Ce avem noi a-i oferi tânărului? Pe Dumnezeu, „ispita” unei vieţuiri cu El. Nimic altceva nu avem să-i oferim! Noi nu dăm ajutoare, nu dăm consultaţii stomatologice gratuite, nu dăm locuri în Parlament – îi vorbim despre viaţa creştină şi bucuriile ei.
Să zicem că îl invit la biserică, însă nu va înţelege limbajul liturgic pentru că el niciodată nu foloseşte acele cuvinte. I se pare că totul miroase „a bunica”, a muzeu, i se pare că lumea-l priveşte chiorâş pentru că are vreun piercing sau vreo frizură „à la Sean Paul”. Tânărul se simte apostrofat de oameni cu chipuri usturătoare care-l atenţionează că pe acolo se trece, că pe dincolo nu se trece, etc. În sfârşit se întreabă ce caută el acolo, simte că deranjează, că e ca un hipopotam printre bibelouri.
Tânărul nostru, dacă ajunge cumva până la uşa altarului, poate întâlni un preot rutinat, care n-are răbdare cu el şi care-l expediază în doi timpi şi trei mişcări. În general tânărul, dacă îşi spune păsul, este imediat corectat cu asprime cu citate din Scriptură. Să-mi fie cu iertare, nu vreau să mâhnesc şi să judec pe nimeni, însă puţini preoţi ştiu să-l ia pe tânăr cu binişorul, puţini au darul de a asculta odisei tinereşti fără să se scandalizeze. Cu tânărul, care, prin definiţie, e rebel şi plin de sine, trebuie lucrat cu bisturiul, nu cu dalta! Am spus aceste lucruri şi la o conferinţă preoţească, la care au fost invitaţi şi profesorii de Religie, şi vlădica, prezent în sală, a întărit că e nevoie de o atenţie sporită în pastoraţia tinerilor. Nu-i deloc de glumă. Am simţit uneori cum eforturile unor profesori de religie au fost zădărnicite de neatenţia unor slujitori ai altarului, deşi e un rost şi o taină şi aici.
Uite aşa ajungem iarăşi la cărţile scrise pentru tineri. Tânărul nostru, care ajunge să calce pragul bisericii, e bine să nu fi venit din curiozitate ori la îndemnul meu sau al tău, trebuie să aibă un minimum de lectură, trebuie să aibă în el aprins un foc – dorul de Dumnezeu. După ce a citit, spre exemplu, 3 cărţi ale părintelui Savatie are deja o altă vedere asupra lucrurilor, dacă Domnul, prin cuvântul scris, s-a atins de inima tânărului, deja altfel luptă cu unele neorânduieli despre care pomeneam mai sus. Eu personal cred în întâlnirea cu „Hristosul din lectură”, cum se exprima Părintele Constantin Necula de la Sibiu.
La începuturile mele pe calea credinţei, mi-a scos Bunul Dumnezeu în cale o carte, „Vârstele vieţii spirituale” a lui Paul Evdokimov, şi am văzut acolo bogăţia, complexitatea, înălţimea învăţăturii lui Hristos. Am înţeles că învăţătura Bisericii nu e deloc simplistă, ci e un sistem unitar bine pus la punct de-a lungul secolelor de Sfinţii Părinţi, marii dascăli ai lumii, inspiraţi de Dumnezeu.
Personal am o mare încredere în generaţia tânără, este foarte adevărat că se lasă uşor prinsă în mreaja păcatului, dar are o calitate de aur – nu îmbrăţişează cauze pierdute! Aşa a fost întotdeauna. Îmi amintesc că Iulian Apostatul, când a vrut să reînvieze păgânismul a crezut că se va baza pe tineri. Însă ei n-au crezut în el. Nu era o cauză care merita efort. Am nădejde că Domnul priveşte spre cei ce-L caută, chiar dacă-L caută pe unde nu este.

C.Ş: Ai spus mai devreme că tânărului nu are şanse să aleagă altceva! Poţi detalia puţin acest aspect?

L.D.: În general noi înfierăm păcatul cu om cu tot şi greşim foarte tare asociind persoana cu căderile ei. Păcatul şi moartea au fost zdrobite de Hristos pe Cruce, iar noi, cei de azi, avem binecuvântata şansă de a ne împăca cu Domnul prin spovedanie. Într-o clipită omul poate scăpa de mulţimea de păcate. Problema, deci, nu e păcatul, care se iertă, ci ceea ce reuşim să facem noi după mărturisire.
În multe articole de-ale mele am vorbit despre diverse forme de alunecare „tinereşti” hai să zicem, sau despre alienări de-a dreptul, dar toate acestea, am înţeles în timp, sunt doar forme, nicidecum un fonduri. Cei care aderă la ele nu au avut şansa unei alte oferte, cu alte cuvinte, nu au fost liberi să aleagă. Atunci când ai de ales între noroi şi noroi, sau între miere şi miere, se cheamă că nu eşti liber. Tocmai asta a fost una dintre marile şi minunatele frumuseţi ale venirii lui Hristos. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsă 3, 20). Asta înseamnă că Domnul se face pe Sine o şansă pentru toţi.
„De va auzi cineva glasul Meu” – aici Hristos întăreşte ceea ce spune la un moment despre împlinirea unei profeţii a lui Isaia: „Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea” (Matei 13, 14). Domnul spune că unora li s-a dat să cunoască tainele Împărăţiei, însă altora nu li s-a dat, de aceea le şi vorbeşte în pilde.
De aici înţelegem că nu toţi îl aud pe Hristos! „Şi va deschide” mai zice Iisus – asta e libertatea – ştii că e acolo, îl auzi, ştii ce e El şi… poţi să nu deschizi. De aceea zic, şi sper să nu smintesc pe cineva, nu cred că Hristos s-ar bucura să ştie că pe cei pătimaşi, care nu ştiu de El, îi condamnă cineva pentru apucăturile lor deraiate. Cred că s-ar bucura dacă ar ştii că li se spune: „E bine, bucură-te de mizeria aia, dar încearcă şi curăţenia asta, ia-le pe amândouă, compară-le, fii LIBER şi ALEGE tu. Ai dreptul să ştii ce e bine şi ce nu şi totuşi să NU DESCHIZI UŞA, vei plăti pentru asta, dar o vei face ca un om liber”.
Trebuie spus clar: Nu sunt de condamnat cei care, neştiind de Hristos, aleg plăcerile lumii. O spun cu tărie, vreau să fiu bine înţeles, pentru că există în mediul teologic tendinţa de a citi pe sărite, de a răstălmăci vorbele.
Ce aţi vrea să facă, să facă asceză de dragul ascezei?! Nu se poate! Există o povestioară cu un iepure pe care, văzându-l un ogar, începe să-l fugărească. În alergarea lui, ogarul atrage atenţia şi altor fraţi care-şi zic: „tre’ să fie rost de vreo pradă”. Aleargă şi ei ce aleargă, însă încep să se plictisească şi să se întrebe: „dar oare pentru ce alergăm, că n-am văzut nimic”. Şi încet-încet, unul câte unul, renunţă să mai alerge. Rămâne să urmărească iepurele doar ogarul care l-a văzut!… Doar întâlnirea cu Hristos poate schimba fundamental modul hedonist de a vedea viaţa… Doar dacă ai văzut „iepurele”, ştii pentru ce alergi, eşti motivat să alergi!

C.Ş.: Presupunând că tânărul nostru a deschis uşa Domnului, ce probleme va mai întâmpina?

L.D.: Tinerii care-L descoperă pe Dumnezeu trebuie să facă un efort teribil să se îndepărteze de relele anturaje, de gaşca cu care petreceau departe de Hristos. Într-o astfel de situaţie ai nevoie neapărat de o altă „gaşcă” în care să intri. De aceea, personal, găsesc inspirată lucrarea duhovnicească pe care o face ASCOR-ul. Cei care nu găsesc un mediu duhovnicesc, se întâmplă uneori să se răcească. (Bineînţeles că Sfânta Liturghie ne adună în comuniune pe cei prezenţi, însă, în multe parohii, mai ales la oraşe, cei ce frecventează biserica nu se cunosc, nu se sprijină, nu leagă prietenii, nu petrec timp împreună). Asta e o altă mare problemă a noastră, Biserica nu are nişte programe clare în care să-i implice pe credincioşi, viaţa de parohie suferă şi la oraş, dar mai ales la ţară, dar despre asta s-au mai scris şi articole şi cărţi, nu mai insist.

C.Ş.: Dă-mi un exemplu de tânăr sau elev care te-a învăţat teologie (de la care ai urmat un exemplu sau care ţi-a predicat cu fapta)!

L.D.: Ooo, dar cate n-am învăţat de la elevii mei! Am multe exemple în minte.
Am văzut o elevă plângând în hohote pentru un păcat străin, o prietenă de-a ei avortase. Am aflat că o altă elevă, sărmană, aproape muritoare de foame, a luat acasă de Crăciun un copil din orfelinat ca să se bucure şi el de căldura unei familii.
Alt exemplu. Am văzut, intrând în biserică, după ce-mi cumpărasem un DVD cu muzică, de 60 RON, o fostă elevă sărmană, după cum o vădeau şi hainele, ca şi cea de care am pomenit mai sus, ducea la altar două buchete de flori superbe – unul roşu, altul alb (cel alb pentru Maica Domnului, cel roşu pentru Mântuitorul). Mi-a spus că a trecut cu bine de sesiune şi nu ştie cum să mulţumească altfel!
Am aflat de curând că o bună prietenă, elevă de liceu, a stat ore în şir în picioare, câteva zile la rând, vorbind cu lumea pe stradă şi strângând semnături pentru revizuirea Constituţiei, mai exact pentru amendarea art. 48, referitor la familie, în aşa fel încât acesta să prevadă în mod expres şi faptul că „în România poligamia este interzisă, iar căsătoria este permisă doar între un bărbat şi o femeie”. Ce o îndemna să facă asta? Poate că dorinţa ca familia să fie definită fără echivoc, dar în primul rând dragostea pentru Hristos. Îţi mărturisesc că, deşi am sprijinit şi eu cum am putut această campanie – mai mult din faţa calculatorului -, nu aş fi putut sta atâtea ore, n-aş fi avut răbdare să spun un scurt speech de sute şi sute de ori. Şi am uneori îndrăzneala să spun că-L iubesc pe Hristos…
Mai îndrăznesc să dau un ultim exemplu, pe care l-am pomenit în treacăt şi într-un articolaş. O elevă mi-a spus că în casa ei nu se posteşte şi nu poate cere să se facă mâncare special pentru ea, dar că poate renunţa la ciocolata ei preferată, „Smash”. Pe vremea aceea mă încredeam foarte tare în postul meu. Posteam, dar nu renunţam la coca cola, despre care ştiam bine că-mi face rău, spre exemplu. Dacă duhovnicul mi-ar fi spus atunci „Laurenţiu, poţi mânca ce doreşti – carne, ouă, lapte – dar renunţă la cola în postul acesta”, n-aş fi reuşit. Eleva mea m-a învăţat ce e postul, m-a învăţat că e luptă, că e renunţare la plăcerile trupului pentru dragostea lui Hristos.

C.Ş.: Dacă ar fi să ai din nou 18 ani ce ai vrea să faci din ce nu ai făcut?

L.D.: Se spune că, dacă vrei să recâştigi tinereţea, este suficient să repeţi prostiile făcute în anii ei. Ei bine, nu ştiu să fie ceva ce aş vrea să fac acum şi vârsta nu-mi mai permite acest „lux”. Am încă nebuniile mele, din acest punct de vedere pot spune că nu am evoluat prea mult, am rămas tot un adolescent.
Când am întâlnit pe Hristos aveam doza mea de dor, de visare, de nonconformism. Eram un rebel, rebel sunt şi acum, dar lupt pentru altă cauză… Lupt pentru Domnul!
L-am cunoscut pe Hristos pe la 19 de ani într-o rockotecă sinistră din Costineşti (voi scrie curând despre asta), dar pot spune că, dacă-L întâlneam mai devreme, de multe m-ar fi păzit harul Său. Îmi amintesc că, în vremea începuturilor mele (temporal vorbind, nu că acum n-aş fi tot pe la început), o doamnă de la biserică, mai glumeaţă din fire, îmi spunea mie şi unui văr: „Măi băieţi, voi cam devreme cu biserica!” Într-un glas şi în acelaşi duh, cu inimă zdrobită de durere că am stat atâtea clipe departe de Hristos, am exclamat: „Nu-i chiar devreme, ne temem să nu fie prea târziu”. Am înţeles, însă, cu timpul, că la Domnul nu există „prea târziu”, poate e scris pe porţile iadului, dar, cât trăim, avem nădejde de început bun, indiferent de păcatele şi neputinţele noastre.
Revenind la întrebarea ta, dacă aş avea iarăşi 18 ani pot spune cu mâna pe inimă că nu aş mai repeta multe greşeli de atunci. Poate aş face mai multe fapte bune, dar nici acum nu mă opreşte nimeni să le fac. La 18 ani trăiam viaţa la limită, la extremă – încercând să prind, să fur din ea cât se poate. Însă n-ai cum să nu simţi la un moment dat că toate sunt deşertăciuni, că sunt vânare de vânt, că orice şi oricât ai încerca, pacea, împlinirea nu vin din lucrurile încercate. Deci, sincer, nu tânjesc după roşcovele exilului, te asigur că sunt amare la gust.

C.Ş.: Tinerii caută, dintr-un reflex poate milenar, modele. Care crezi că este modelul cel mai indicat şi de ce?

L.D.: Într-adevăr, în viaţa tinerilor o influenţă deosebită o au idolii, modelele. Întotdeauna tânărul a căutat modele. Omul nu poate trăi fără modele, fără repere, cu atât mai puţin tânărul care „abia scoate capul din găoace”. Fiecare îşi lipeşte inima, într-o mai mare sau mai mică măsură, de câte o vedetă a momentului, care i se pare lui că e demnă de admirat şi imitat. Idolii tinerilor, am spus-o deseori în articole, de obicei nu-s conştienţi de impactul pe care-l au asupra fanilor gesturile şi atitudinilor lor. Se gândeşte Eminem la viaţa sufletească a fanilor lui? Poate atunci când spune: „nu beţi, nu vă drogaţi, nu fiţi violenţi, lăsaţi-mi mie toate acestea…”. Pe Madonna sau pe Britney Spears, care s-au sărutat în urmă cu câţiva ani într-un show MTV, le interesează dacă duci o viaţă morală? Să fim serioşi…
Însă adevăratul model pentru om este Dumnezeu-Omul, Hristos. Mântuitorul şi sfinţii Lui ne arată viaţa, idolii ne arată moartea. Am dat multe exemple într-un articol despre victimele drogurilor şi ale alcoolului printre vedetele rockului. Au murit mai rău ca animalele, însă sunt adulaţi mai mult decât atunci când erau în viaţă. La mormintele lor se fac adevărate pelerinaje…
Sfinţii lui Dumnezeu, însă, deşi sunt morţi, sunt vii. Ei nu te „împrumută” cu neputinţe. Dacă-ţi lipeşti inima de un sfânt, de un părinte cu viaţă sfântă (Siluan, Seraphim, Sofronie, Porfirie, Paisie), cauţi să le împlineşti sfaturile, să le urmezi învăţătura, cauţi buna purtare, cauţi bunătatea. De la sfinţi înveţi numai cele spre zidire sufletească. Nu devii un imitator, pentru că şi ei, sfinţii, au urmat lui Hristos şi tu împreună cu ei, urmezi pe Hristos. Sfinţii vin oamenilor în ajutor, mijlocesc către Judecătorul. Cu ei vorbim oricând dorim, ei seamănă viaţă, ei îşi înmulţesc talanţii şi dincolo de mormânt.
Sigur că poţi să ai şi alte modele, dar cu precizarea că trebuie să fie modele decente (părinţii, bunicii, un frate mai mare, învăţători sau vreunul dintre profesori sau, cine ştie, un personaj istoric – Mihai Viteazul, Ecaterina Teodoroiu etc.). Un model trebuie să fie o personalitate, adică o persoană purtătoare de valori.
Orice model e bun dacă-ţi îmbunătăţeşte viaţa, însă, din punctul meu de vedere, adevăratul model pentru om este Dumnezeu-Omul, Hristos Mântuitorul.

(Acest interviu l-am acordat lui Cristian Şerban pentru publicaţia “Conştiinţa ortodoxă”. El va fi inclus în a treia mea carte care va apărea curând la Editura Egumeniţa).