pridvorul lui laurentiu dumitru

Laurenţiu Dumitru

„Căci dacă unul cade, îl scoală tovarăşul lui. Dar vai de cel singur care cade şi nu este cel de-al doilea ca să-l ridice!” (Ecclesiastul 4, 10)

Cred că în ziua de azi unul din păcatele pe care le săvârşim cu îndărătnicie, supărând pe Domnul, este asumarea singurătăţii şi a pustiului inimii.
„Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18) e unul dintre primele gânduri pe care Dumnezeu le-a transmis omenirii. El a întărit cuvintele acestea prin ceea ce El Însuşi este – Treime Sfântă, comuniune desăvârşită în iubire, Tată, Fiu şi Duh Sfânt!
Domnul nostru nu e un singuratic, în consecinţă El nu ne vrea nici pe noi nişte singuratici cu inima pustie, ne vrea, dimpotrivă, împreună călători cu fraţii noştri prin această lume, în duhul păcii. El vrea să trăim în iubire şi în comuniune, vrea ca în această călătorie să primim şi să oferim iubire.
Nu e nimic mai neplăcut decât a fi lăsat singur, a nu fi iubit, a fi părăsit, lepădat, neînţeles. De aceea Dumnezeu i-a rânduit lui Adam pe Eva, de aceea a călăuzit pe poporul evreu în pustie, pe magii care căutau Pruncul din Betleem, de aceea a mers cu Luca şi Cleopa spre Emaus.
Fiul S-a făcut Om la plinirea vremii ca să ne dea bucuria mântuirii şi să ne arate calea spre Cer, ca să nu petrecem veşnicia singuri, departe de Cel ce ne-a creat şi ne-a iubit. Nici prin întrupare Hristos nu S-a despărţit de Tatăl după cum mărturiseşte El Însuşi: „Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui” (Ioan 8, 29). Mai mult decât atât, bucurie mare ne face Domnul, după Învierea sa din morţi, prin cuvintele: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).
Într-o era a comunicării, a internetului, vorbim mai mult ca niciodată despre însingurare, despre lipsa de comunicare, despre singurătăţile în doi.
Dacă Domnul cere de la noi comuniune şi comunicare, diavolul luptă să ne însingureze. Lupta lui începe să dea roade în vremurile cele din urmă. „Singurătatea este locul de joacă al Satanei” spunea ispirat Vladimir Nabokov
Auzim tot mai mult despre bătrânii singuri şi bolnavi, care nu au alt prieten decât televizorul. Auzim vorbindu-se de bătrâni părăsiţi prin spitale şi azile. Marile urbe din vremea noastră adună mii şi mii de singurătăţi împreună. Suntem atâţia, ne lovim unul de altul, dar suntem nişte străini, străini faţă de colegii noştri, de vecinii noştri, dar mai ales străini faţă de cei din casa noastră.
Marea tragedie a lumii de astăzi este singurătatea în doi. Vedem si auzim la tot pasul. Caricaturi de familie, cupluri care nu se mai suportă, soţi care-şi vorbesc în fiecare zi, dar care nu se mai ascultă, sau, dimpotrivă, soţi care evită discuţiile de seară ca să nu tulbure liniştea casei convinşi fiind că oricum discuţiile nu aduc rezolvare problemelor. Femei care înşeală, nu din poftă, ci din disperare şi nevoie de afecţiune, bărbaţi care se îneacă în pahar sau în tubul catodic al tv-ului visând departe, la lucrurile care ar putea să-i facă cândva fericiţi.
Bieţii oameni sărmani, prăpădiţi, singuri, trişti şi deznădăjduiţi, pe care noi, cei credincioşi, îi punem la punct din două-trei vorbe cu câte un citat scripturistic, şi pentru care avem mereu pregătită o piatră mai mică sau mai mare. Mare dar e însă să ştii să asculţi un astfel de suflet fără să-l pui la zid, pentru că acest fel de probleme nu sunt nici simple, nici uşor rezolvabile, necesitând terapie serioasă şi îndelungată.
Mă gândesc că rezolvarea acestei probleme grave a veacului nostru o poate aduce numai Biserica. Cred că preoţii Bisericii ar face mult bine poporului credincios dacă s-ar apleca mai atent asupra acestor familii în criză, din ce în ce mai numeroase, şi ar cerceta mai în amănunt pe cei ce vin sub epitrahil lor, ca soţ şi soţie, căutând împreună rezolvare problemelor lor.