pridvorul lui laurentiu dumitru

Robert Turcescu

Traim într-un paradox înfiorator: înconjurati de zeci de programe de televiziune si radio, îngropati sub maldarele de ziare si reviste iesite în fiecare dimineata din tipografii ori împietriti în fata computerelor de pe fiecare birou, înghitim, ora de ora, cantitati enorme de informatii, fara a putea spune, la finalul unui asemenea festin, nici ca ne-am saturat, nici ca ne simtim bine. Povestea cu informatia care înseamna putere nu mai tine. Care putere? Si, mai ales, care informatie?! Informatia economica din paginile ziarelor specializate, indicatorii bursieri de pe ecranul rece al laptopurilor sau cursul valutar afisat pe ecranul telefonului mobil? Informatia politica vînturata prin cele patru zari, de te miri ce analisti politici, cea care ajunge la urechi odata cu soaptele unor surse binevoitoare din interiorul partidelor sau informatia venita odata cu valurile de stiri ale agentiilor de presa? Informatia de cancan si bîrfa, gazduite cu toata generozitatea de paginile unor reviste cu nume bizare care sustin ca se ocupa de faptul divers si lumea mondena? Informatia din fotografiile unor paparazzi? Fata de la pagina 5? Nevasta premierului la plaja? Diva fara machiaj? ÃŽn tot inventarul de mai sus – si lista e, desigur, mult mai lunga – puternic e cel care rezista la proba extrema a ingurgitarii acestor informatii.

Cunosc cîteva familii care au înghesuit în apartamente de doua sau trei camere cinci televizoare. Am un amic care si-a luat un radio special si l-a montat sub dus si un altul care a ajuns sa care dupa el nu mai putin de patru telefoane mobile. De cînd au aparut mp3-playerele e plina strada de insi cu castile în urechi, ca pe vremurile de demult cînd începea moda walkman -urilor. Întrerupem amorul cînd suna mobilul si schimbam programele televizorului în timpul primelor mîngîieri. Ne trezim cu televizorul deschis, stam lipiti de Yahoo Messenger, tresarim de emotie la fiecare mail ori SMS primit si, în general, evadarile noastre în oniric sînt strîns legate de tubul catodic, ecranul cu plasma sau afisajul cu cristale lichide. Visele noastre depind de click, touch-screen sau tastatura. Vrem informatie la prima ora a diminetii, ni se pare ca nu putem trai fara a fi primii care afla cîte avioane s-au prabusit peste noapte, cine a divortat, unde s-a întîmplat, cînd a murit sau cum a trait. Pentru asta, pentru iluzia de a parea cei mai informati oameni din lume, traim conectati la realitate prin zeci de fire care ne ies din prize sau din urechi si învatam sa pipaim lumea cu buricele degetelor lipite de telecomanda. Priviti de departe, sa spunem dintr-o galaxie în care cineva n-a avut chef sa descopere electricitatea, parem cel putin caraghiosi cu tot arsenalul nostru de instrumente informative: robotizati, dependenti de semnalul GSM sau de cablul TV.

Daca vi se pare ca nu-i asa, luati-va o zi de concediu si asezati-va, pret de cîteva ore, pe o banca din centrul unui oras în care nu va cunoaste nimeni. Lasati acasa telefonul mobil, nu va cumparati ziare si tineti ochii larg deschisi privind lumea din jur. La început e greu, aproape imposibil, apoi, usor-usor, o veti simti din ce în ce mai aproape. Va va curge prin vene, va va face sa redescoperiti mirosuri din copilarie si sunete uitate. Din cînd în cînd, va va trimite în minte pareri de rau pentru timpul prea scurt în care v-ati gîndit la ea cu adevarat si regrete nespuse pentru maldarele de nimicuri în care ati ales s-o ascundeti zilnic. Se numeste viata, e scurta si n-are mai nimic de-a face cu ecranul televizorului sau al telefonului mobil.