pridvorul lui laurentiu dumitru

Protos. Savatie Baştovoi

Propovăduirea Învierii este şi astăzi la fel de actuală ca şi în primele zile ale creştinismului. Catedralele măreţe, hramurile câte unui Sfânt sau Sfinte, care adună zeci de mii de credincioşi, tarabele pline de cărţile Sfinţilor Părinţi şi posterele cu patriarhul din dughene nu sunt numaidecât o dovadă că mesajul evanghelic a fost înfăptuit. Nu este nici un motiv a crede că vremea predicii a trecut şi că acum trăim triumful creştinismului. Aş spune chiar că mulţi trăiesc un fel de posteritate a creştinismului, crezându-se în măsură să „îndrepte” pe ici colo ceea ce Apostolii şi Sfinţii Părinţi „nu au înţeles bine”. Mă refer şi la conferinţele şi simpozioanele interconfesionale, la săptămânile de rugăciune comună etc.
Există tot ce vrei în aparatul Bisericii, cu părere de rău din ce în ce mai asemănător cu alt aparat, nevrednic de pomenire. Există posturi de radio, gazete, există chiar preoţi de serviciu care pot oferi Sfânta Împărtăşanie trecătorilor curioşi şi turiştilor la orice oră, fără spovedanie şi fără Liturghie. Există, într-un cuvânt, o mare „înţelegere” pentru omul modern. Numai „propovăduirea Învierii cea minunată” nu există, nu există învierea sufletelor noastre.
Leonid Ilici Osipov, un profesor de la Academia Teologică din Moscova, atrăgea atenţia la una din conferinţele sale că Hristos ocupă un loc din ce în ce mai neînsemnat în Biserică. Totul se reduce la parada de veşminte frumoase şi la profesionalismul corului. Azi poţi vedea scene când preotul cu potirul este împins într-o parte: „Hai, vă rugăm, mergeţi cu împărtăşania mai încolo, că e timpul să vorbească mitropolitul şi trebuie să filmăm”. Şi eu zic că avem deja simptomele unui creştinism fără Hristos.
M-am gândit care ar fi una din diferenţele dintre misiunea creştină din primele veacuri şi cea de astăzi. Şi cred că una ar fi aceasta: pe atunci existau prostituate convertite care atrăgeau în Biserică incomparabil mai multă lume decât un preot din zilele noastre. Pe atunci o fostă desfrânată se ostenea şi convertea bărbaţi care mai târziu deveneau preoţi, dar azi preoţii nu se ostenesc pentru o desfrânată măcar să o aducă printre credincioşii de rând. Nu mă îndoiesc că sunt mii de femei şi bărbaţi pe care preoţii îi împărtăşesc fără socoteală, deşi se află în acest păcat, dar asta nu înseamnă convertire.
Astăzi există două generaţii de preoţi: cei care au terminat proaspăt facultatea şi practică un laxism exagerat şi cei de modă veche, care sunt mai severi. Amândouă aceste atitudini, şi laxismul şi severitatea, sunt bune şi amândouă sunt rele. Amândouă sunt bune când urmăresc recuperarea şi vindecarea omului bolnav de păcat, dar amândouă sunt rele când îl aruncă pe om în nenorocire, fie în nepăsare, fie în deznădejde, chiar până la căderea din credinţă.
A banaliza acest păcat, cum se întâmplă în marile oraşe, înseamnă a anula rostul venirii lui Hristos în lume. Dar, totodată, a te îngreţoşa de păcătoşi şi a-i ataca de pe amvonul bisericii în predici apocaliptice, ca pe unii care nu mai au nici o scăpare, este, la fel, o încălcare a iubirii lui Hristos. Ceea ce lipseşte azi nu sunt cărţile de catehism. E plin de cărţi şi cărţulii de predici la sărbătorile bisericeşti, chiar cărţi despre feluritele păcate, cu draci şi drăcuşori, cu vedenii ameninţătoare şi aşa mai departe. Numai calea care duce la inima omului nu se cunoaşte. Hristos stă la uşă şi bate, nu cumva să-L alungăm noi cu ameninţările şi cu reţetele noastre de mântuire, înainte de a face un lucru atât de obişnuit, care ni se cere. Acest lucru este de a ne alipi urechea de inima căreia vrem să-i vorbim şi să pândim de care parte se ascunde Hristos, pentru că El se ascunde numaidecât şi în acea inimă.