pridvorul lui laurentiu dumitru

Andrei Pleşu

Tehnic vorbind, „liber-cugetător” înseamnă „ateu”. Adică cineva – spun dicţionarele – care nu crede decât în raţiune şi, în consecinţă, respinge autoritatea oricărei dogme. De curând, am văzut la televizor un tânăr foarte simpatic, curăţel şi cuviincios, preşedinte al unei organizaţii care protejează libertatea de conştiinţă şi luptă pentru înlăturarea simbolurilor religioase din locurile publice. Tânărul se declara „liber-cugetător”. Ceea ce părea să-l salveze era o anumită candoare. Ajuns, prematur, la limpezimi boreale (am putea să zicem chiar „dogmatice”), omul n-avea dubii şi nu-şi punea întrebări. Era prizonierul unei convingeri de beton, asupra căreia nu părea să fii cugetat suficient, valorificând până la capăt măcar resursele raţiunii. Pe scurt, nu era nici cu adevărat „liber”, nici „cugetător” în sens deplin. E de înţeles. Nu e la îndemâna oricui să fie, din fragedă tinereţe, şi una, şi alta. Problema credinţei nu se poate rezolva la nivel de abecedar şi de retorică „progresistă”. E nevoie de ditamai aparatul speculativ, de lecturi ample şi de o intensă experienţă de viaţă, dacă vrei să te mişti în domeniu cu oarecare maturitate. Sigur, poţi evacua lucrurile rapid, acceptând, ca pe o achiziţie inviolabilă, ideologia la moda, dar a face asta în numele libertăţii şi al reflecţiei e neserios. E nevoie de mult mai mult ca să fii un ateu credibil. Ca să nu mai vorbim de aroganţa juvenilă a unei autoevaluări, care îşi atribuie beneficiul independenţei de gândire, ca şi când cei care sunt de altă părere ar fi, toţi, nişte slugi decerebrate. Exista totuşi o lungă listă de băieţi deştepţi, de la Sfântul Augustin la Pascal, de la Toma d’Aquino la Einstein şi Heisenberg, toţi destul de liberi şi destul de cugetători, care n-au avut lejeritatea de a clasa contabiliceşte problema existenţei lui Dumnezeu. Unii dintre ei au reuşit chiar să găsească oarecari compatibilităţi între raţiune şi teologie, sau între ştiinţă şi credinţă. Care va sa zică, chestiunea e complicată. Înţelept e să nu te pripeşti, să te eliberezi de bla-bla-urile câte unui ONG zburdalnic, şi să cugeţi. Dar, daca se poate, sa cugeţi ca un cugetător, nu ca un activist. Adică să nu te grăbeşti să acţionezi înainte de a pricepe. Vei descoperi, astfel, tocmai ceea ce credeai ca deţii: reflecţia liberă, exerciţiul binefăcător al gândirii pe cont propriu. Vei învăţa să acorzi mai multă atenţie interogativităţii decât răspunsurilor gata-făcute, vei redescoperi calmul raţiunii, biblioteca, plăcerea dialogului pacificator.
În definitiv, eşti sigur că n-ai inventat problema pentru care combaţi? Că nu asumi o fioroasă poziţie de luptă dinaintea unui sfârâiac? Spitalele noastre au dificultăţi patetice. N-au destule medicamente, n-au cearşafuri, n-au instrumentar. Medicii sunt prost plătiţi, pacienţii sunt hrăniţi pe sponci şi, uneori, trataţi în condiţii de front. Or, dumneata crezi ca adevăratul lor necaz e încălcarea libertăţii de conştiinţă. Se trezesc, vezi Doamne, din anestezie, văd pe perete o icoana şi cad la loc, răpuşi de dictatura creştină. Parlamentul nostru – mai e nevoie s-o spun? – e ciuruit de vicii, derapaje şi neputinţe. Aş, zici dumneata, e intoxicat de însemne mistice. Parlamentarii vorbesc în bobote sau dorm impenitent, din cauza câte unui crucifix, iar miniştrii sunt proşti fiindcă jură pe Biblie. Musulmanii visează la semilună, evreii, la sfeşnicul cu şapte braţe, ateii la portretul lui Lenin. Criză teribilă, monşer! Să ne trezim! Să ieşim la bătaie! Cu drepturile omului pe icoane calcând. N-o vom duce mai bine, dar vom muri corect politic, cu ochii pe un perete gol şi cu onoarea „reperată”. Vom înfrunta, extatic, neantul liberei cugetări.