pridvorul lui laurentiu dumitru

Theodor Baconsky

„Zugrăvirea” divinului a devenit posibilă şi pastoral dezirabilă graţie întrupării Cuvântului. Aşa sună – în termenii de azi – vechea hotărâre a Sinodului VII Ecumenic (ţinut la Niceea în 787). Prin acea învăţătură, sancţionată dogmatic, Biserica încă unitară a pus capăt unui conflict cunoscut în istoria sa drept „criză iconoclastă“. Certurile pe această temă au apărut încă din primele secole. Epifaniu de Salamina era „iconoclast”. Ioan Damaschinul a fost „iconodul”. Când bazileii înşişi au pus la îndoială cultul icoanelor, Bizanţul a luat foc. Disputa nu era nici pur teologică, nici pur estetică. Avea o dimensiune psihologică (omul e mai sigur pe el dacă nevăzutul capătă un chip). Avea şi o latură politică pentru că puterea vrea nu doar reprezentanţi, ci şi reprezentări.
În arta religioasă, ortodocşii au rămas la două dimensiuni. Occidentalii au admis pe deasupra statuarul hagiografic. Mai târziu, protestanţii s-au întors la iconoclasm, abolind orice înfăţişare, fie ea icoană, statuie de sfânt sau crucifix. O mare parte din această moştenire a cimentat mentalitatea laicismului modern şi revoluţionar. De la 1789 până la distrugerile republicane din Spania războiului civil şi persecuţiile staliniste, europenii au tot clasat „idoli”, pe care i-au înlocuit cu mai sănătoasele dictaturi omeneşti. Am rezumat brutal două milenii de controversă pe marginea imageriei sacre, pentru a le aminti cititorilor că recentul scandal românesc pe tema „afară icoanele din şcoli” nu e original. În ultimii ani, ea a fost repusă pe tapetul public şi prin Franţa (afacerea „fularului islamic”) sau aiurea. Două sunt tezele: una care zice că şcoala e spaţiu public, aconfesional, neutru şi golit de orice aspiraţie spirituală. Alta care susţine contrariul, şi anume că prezenţa icoanelor sau a crucifixelor în şcoli generează o binevenită stare de pietate, cuminţenie şi respect, deloc nepotrivite într-o naţiune cu o confirmată şi zdrobitoare majoritate de inşi credincioşi.
Problema a fost mestecată la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, sesizat de falanga militantă a ongismului politiceşte corect. I s-au dat replici dinspre Biserici şi Culte, dar şi din cercurile intelectuale care nu se ruşinează nici cu Iisus Hristos, nici cu patrimoniul creştinismului. O să anticipaţi situarea mea de partea ultimilor. Aveţi dreptate. Nu mi se pare că iconoclastul domn Emil Moise (a cărui „scânteie” a provocat incendiul mediatico-instituţional) are dreptate atunci când compară icoana Maicii Domnului cu tablourile lui Ceauşescu. Religia nu e băgată pe gâtul nimănui. Elevii se pot declara atei. Părinţii pot alege ca ei să nu meargă la orele unde se vorbeşte despre Dumnezeu, despre relaţia Lui cu omenirea şi despre revelaţia creştină. E abuziv să asimilezi credinţa unui tânăr cu îndoctrinarea marxist-leninistă. Experienţa religioasă se naşte din libertate, nu din necesitatea doctrinară proclamată fără drept de apel.
Că ortodoxia – sau altă confesiune – e liber aleasă sau respinsă se vede foarte bine printr-o demonstraţie a contrario. Tot mai mulţi elevi se închină la cultul tehnologiilor, sacrifică pe altarul MTV şi slujesc, nestânjeniţi de vreo pedagogie desuetă, ca mici preoţi ai consumismului mai mult sau mai puţin halucinogen. Există contra-tendinţe, mode tiranice subsumate unui „mainstream” internaţional care se alimentează din ideologii neopăgâne (New Age, Waldorf, scientologie etc.) şi nimeni nu a denunţat, în această zonă, riscul instrumentalizării sau al manipulării conştiinţelor. Taman icoanele, bătrânele icoane ortodoxe, au stârnit mânia puriştilor, de parcă protestul lor ar prefaţa o lume liberă de constrângeri şi nu o alternativă cel puţin la fel de „presantă” şi „discriminatorie”.
Eu sper ca exponenţii „instituţiilor abilitate” şi politicienii să nu apere icoanele din populism ortodoxist, ci de dragul unei tradiţii pe care chiar o respectă în inima şi mintea lor. Mai ales că nu de păcate ducem lipsă, ci de iertare şi bună înţelegere.