pridvorul lui laurentiu dumitru

Pentru o crimă comisă fără voie tribunalele lumeşti îl achită pe cel care se face vinovat de ea. Biserica însă impune penitenţă şi celui care a comis fără voie crima: desigur, o penitenţă mai uşoară decât aceea impusă pentru omorul cu voie, dar totuşi penitenţă. Dacă un preot ucide fără să vrea, Biserica îl opreşte pe viaţă de la slujirea Sfintelor Taine. Dar creştinii sensibili şi cu un acut simţ al conştiinţei iau asupra lor pentru un astfel de păcat fără voie penitenţe mult mai aspre decât acelea la care i-ar obliga Biserica. Sfântul Pardus (prăznuit pe 15 decembrie) a venit odată cu carul lui la Ierihon. El a voit să lase măgăruşii înaintea unui han, şi să intre înăuntru. Dar pe când făcea aşa, un copil a căzut sub copitele unuia dintre mulari, a fost călcat de animal şi omorât. Văzând copilul plin de sânge şi mort, Sfântul Pardus a fost atât de zdrobit, încât s-a socotit pe sine ucigaşul copilului. De aceea, acest bărbat al conştiinţei a luat asupra lui cea mai aspră penitenţă. Părăsindu-şi îndeletnicirea, el a lepădat şi lumea şi, deşi relativ tânăr cu vârsta, s-a retras în cea mai sălbatică pustietate, şi a luat asupra lui cele mai aspre nevoinţe trupeşti şi sufleteşti spre ispăşirea păcatului lui. El s-a pocăit cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu pentru moartea copilului. El a dorit să plătească cu viaţa lui pentru viaţa copilului, şi s-a rugat lui Dumnezeu să îi împlinească ruga. El a întărâtat un leu, ca leul să sară şi să îl sfâşie, dar leul a fugit de la el. El s-a întins la pământ pe cărarea pe care ştia că avea să treacă leul, dar leul a sărit peste el şi nu l-a atins. Văzând astfel că Dumnezeu voieşte ca el să trăiască iar nu să piară, Sfântul Pardus s-a împăcat cu sine şi a rămas întru acea aspră petrecere până la moartea lui. Oare nu este acesta sufletul cel sensibil şi iubitor de oameni şi de Dumnezeu? Oare nu este aceasta conştiinţa fină şi ascuţită a adevăratului creştin?

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 15 decembrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)