pridvorul lui laurentiu dumitru

…Iată şi o altă minune a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir. Ea atestă că sfinţii lui Dumnezeu sunt pururi vii, că ei trăiesc în ceruri, plini de putere şi de strălucire regală. Faptul acesta creştinii ortodocşi îl cunosc nu prin intermediul cugetării omeneşti, ci prin aceea că înşişi sfinţii vin şi li se arată lor în chip tainic, descoperindu-le tot adevărul cel de trebuinţă. Uneori sfinţii se descoperă şi grăiesc oamenilor tocmai spre a îi convinge de realitatea vieţii lor eterne; alteori, deşi nu se fac văzuţi sau auziţi aievea sau în vedenie de către muritori, ei înrâuresc şi insuflă gândurile, dispoziţia sufletului, şi acţiunile oamenilor.
Printre multele minuni însemnate ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie se află aşadar şi aceasta: un tânăr pe nume Onisifor a fost însărcinat cu ascultarea de paracliser în marea Biserică a Sfântului Dimitrie din Tesalonic. Sarcina lui principală era aceea să aibă grijă ca luminările şi candelele aprinse în sfânta biserică să ardă aşa cum trebuie. Dar acest tânăr a luat necuratul obicei de a fura din lumânările aduse şi aprinse de credincioşi, de a le duce la casa lui şi de a le revinde după aceea. Sfântul Dimitrie s-a arătat acestui tânăr şi i-a zis: “Frate Onisifore, nu-mi place ceea ce faci. Nu mai fura lumânările, căci şi pe cei care le aduc îi vatămi, dar şi ţie îţi faci încă şi mai mare rău. încetează şi te pocăieşte!”. Onisifor s-a speriat de această vedenie şi s-a ruşinat, şi o vreme s-a oprit de la patima lui. Dar la urmă a uitat, şi iar s-a apucat de furat lumânări şi a se lacomi la bani necuraţi. Într-o dimineaţă un bărbat nobil, bogat şi foarte credincios a adus la Racla Sfântului nişte luminări din ceară curată, foarte mari şi foarte frumoase, le-a aprins, s-a rugat, şi a plecat. Onisifor s-a apropiat şi a întins mâna către ele, voind să le stingă şi să le ia, după cum îi era obiceiul – dar chiar atunci o voce ca de tunet a izbucnit din raclă, izbindu-i auzul: “Au nu te mai opreşti!?”. Ca lovit de trăsnet, nenorocitul Onisifor s-a prăbuşit la pământ, fără simţire. El a zăcut aşa până când în biserică a intrat cineva şi l-a cules de acolo; Onisifor nu şi-a revenit însă imediat, ci doar încetul cu încetul, şi apoi a povestit tot ce i s-a întâmplat şi de ce, întocmai. Toţi au rămas uluiţi şi au căzut cu faţa înaintea lui Dumnezeu, preamărindu-L şi mulţumindu-I Lui.

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 27 octombrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)