pridvorul lui laurentiu dumitru

…Iată ÅŸi o altă minune a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir. Ea atestă că sfinÅ£ii lui Dumnezeu sunt pururi vii, că ei trăiesc în ceruri, plini de putere ÅŸi de strălucire regală. Faptul acesta creÅŸtinii ortodocÅŸi îl cunosc nu prin intermediul cugetării omeneÅŸti, ci prin aceea că înÅŸiÅŸi sfinÅ£ii vin ÅŸi li se arată lor în chip tainic, descoperindu-le tot adevărul cel de trebuinţă. Uneori sfinÅ£ii se descoperă ÅŸi grăiesc oamenilor tocmai spre a îi convinge de realitatea vieÅ£ii lor eterne; alteori, deÅŸi nu se fac văzuÅ£i sau auziÅ£i aievea sau în vedenie de către muritori, ei înrâuresc ÅŸi insuflă gândurile, dispoziÅ£ia sufletului, ÅŸi acÅ£iunile oamenilor.
Printre multele minuni însemnate ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie se află aÅŸadar ÅŸi aceasta: un tânăr pe nume Onisifor a fost însărcinat cu ascultarea de paracliser în marea Biserică a Sfântului Dimitrie din Tesalonic. Sarcina lui principală era aceea să aibă grijă ca luminările ÅŸi candelele aprinse în sfânta biserică să ardă aÅŸa cum trebuie. Dar acest tânăr a luat necuratul obicei de a fura din lumânările aduse ÅŸi aprinse de credincioÅŸi, de a le duce la casa lui ÅŸi de a le revinde după aceea. Sfântul Dimitrie s-a arătat acestui tânăr ÅŸi i-a zis: “Frate Onisifore, nu-mi place ceea ce faci. Nu mai fura lumânările, căci ÅŸi pe cei care le aduc îi vatămi, dar ÅŸi Å£ie îţi faci încă ÅŸi mai mare rău. încetează ÅŸi te pocăieÅŸte!”. Onisifor s-a speriat de această vedenie ÅŸi s-a ruÅŸinat, ÅŸi o vreme s-a oprit de la patima lui. Dar la urmă a uitat, ÅŸi iar s-a apucat de furat lumânări ÅŸi a se lacomi la bani necuraÅ£i. ÃŽntr-o dimineaţă un bărbat nobil, bogat ÅŸi foarte credincios a adus la Racla Sfântului niÅŸte luminări din ceară curată, foarte mari ÅŸi foarte frumoase, le-a aprins, s-a rugat, ÅŸi a plecat. Onisifor s-a apropiat ÅŸi a întins mâna către ele, voind să le stingă ÅŸi să le ia, după cum îi era obiceiul – dar chiar atunci o voce ca de tunet a izbucnit din raclă, izbindu-i auzul: “Au nu te mai opreÅŸti!?”. Ca lovit de trăsnet, nenorocitul Onisifor s-a prăbuÅŸit la pământ, fără simÅ£ire. El a zăcut aÅŸa până când în biserică a intrat cineva ÅŸi l-a cules de acolo; Onisifor nu ÅŸi-a revenit însă imediat, ci doar încetul cu încetul, ÅŸi apoi a povestit tot ce i s-a întâmplat ÅŸi de ce, întocmai. ToÅ£i au rămas uluiÅ£i ÅŸi au căzut cu faÅ£a înaintea lui Dumnezeu, preamărindu-L ÅŸi mulÅ£umindu-I Lui.

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 27 octombrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)