pridvorul lui laurentiu dumitru

Printre multele tainice vestiri ce le vin din lumea de dincolo, sfinÅ£ii simt ÅŸi cu trupul uneori tainica bună mireasmă ce vine de la îngerii lui Dumnezeu, dar ÅŸi insuportabila duhoare, cea emanată de diavoli. Atunci când oamenilor sfinÅ£i li se înfăţiÅŸează în vedenie sau aievea îngeri sau sfinÅ£i, locul se pătrunde de o bună mireasmă dulce ÅŸi de viaţă-făcătoare; pe când atunci când ei sunt asaltaÅ£i de războiul cel drăcesc, duhoare grea ÅŸi insuportabilă invadează locul. SfinÅ£ii puteau să distingă care patimă îl stăpâneÅŸte pe om, după felul mirosului pe care îl răspândea acesta. Astfel, Sfântul Eftimie cel Mare a recunoscut duhoarea patimii desfrânării pe care o împrăştia monahul Emilian de la Lavra Sfântului Theoctist. Mergând într-o dimineaţă la slujba utreniei ÅŸi trecând pe lângă chilia monahului Emilian, Sfântul Eftimie a fost izbit de reaua duhoare a dracului curviei ce ieÅŸea din acea chilie. Monahul Emilian, deÅŸi nu comisese [încă] păcatul desfrâului ÅŸi cu trupul, era cu totul robul gândurilor celor de desfrânare aduse de diavolul, gânduri a căror duhoare grea Sfântul Eftimie o simÅ£ea de departe. Puterea acestei percepÅ£ii s-a manifestat încă ÅŸi mai minunat la Sfântul Ilarion cel Mare. Un anume om bolind de respingătoarea patimă a zgârceniei a trimis la Marele Ilarion un coÅŸuleÅ£ cu legume din grădina lui. Punându-i-se în faţă legumele, Sfântul Ilarion cel Mare a exclamat: “O, luaÅ£i acestea de aici! Nesuferit îmi este mie mirosul lor! Au nu simÅ£iÅ£i ieÅŸind din ele urâta putoare a patimii zgârceniei?!”. La auzul acestor cuvinte fraÅ£ii au rămas uimiÅ£i. Spre a le arăta adevărul, Sfântul Ilarion le-a cerut atunci să ducă legumele acelea la ieslea boilor, ÅŸi să vadă dacă boii le vor mânca. Cu adevărat, animalele le-au adulmecat uÅŸor, apoi ÅŸi-au întors capetele cu dezgust.

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 25 octombrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)