pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu (“Argeşul Ortodox”)

Tricourile cu CCCP fac vâlvă, declinul clasicizează. Practici, capitaliştii scot la mezat brandurile sovietice. Ceea ce nu intuiesc însă tinerii în cauză este că fără 1989 acum ar fi fost aplaudaci într-o şedinţă a U.T.C. Şi cum natura evită liniile drepte, viitorul drept şi luminos al pionierilor din anii ’80 s-a fracturat dubios, staţionând ca apele Dunării la Calafat. Şoimii patriei nu se mai fotografiază în celula de la Doftana. Şoimii patriei trec fraudulos graniţa şi, din autocarele Germaniei Federale, pozează cultura burgheză, făcând manejul cailor din carusel. Şoimii patriei sunt în pericol!
Cetăţeni şi dragi tovarăşi, nu vă mai implicaţi emoţional în filmele imperialiştilor! Fiţi comunişti de omenie, va veni şi vremea când vom culege mărar sălbatic din crăpăturile Statuii Libertăţii! Vestul se va stinge înfundat pe redutele obezităţii, pepenii gravizi ai abundenţei vor răsări şi-n curtea noastră. Până atunci să nu precupeţim nici un efort în pregătirea noului cincinal! Controlul pierderilor de boabe s-a intensificat vizibil, sabotorii recoltei de sfeclă au fost demascaţi. Priviţi-i pe reacţionari cum se întorc la termoficarea centralizată ca raţa la gardul prin care-a fugit! Priviţi-i pe diversionişti cum stau cocoţaţi pe bloc pentru-a prinde mai bine bulgarii! Lor nu le place Lămâiţa şi nici nu citesc Scânteia! De dorul americanilor au şi uitat să mai coboare-n staţie! Nu, tovarăşi, aşa nu!
Organizatori de coadă, aşteptăm sticle de lapte. Nostalgicii fostului regim sunt răsplata ţării care şi-a uitat trecutul. Dacă pe neolitici nu-i tenta epoca de bronz, vechii activişti nu subscriu defel noilor realităţi. Ameţiţi de naftalină, uită multe. Uită că i-au invidiat pe unguri în 1956 şi că au exaltat cu ceho-slovacii în 1968. Uită că au tresărit când în 1980 coarda s-a rupt şi a făcut Gdansk, uită Braşovul lui 1987. Şi, în primul rând, uită că în 1990 curtau tirurile cu ajutoare. Dacă ipocrizia e împărţită democratic, memoria nu se poate retroceda de la primărie prin cereri tipizate. Singurul lor vis, pentru care se şi culcă mai devreme, este portretul în graffitti al lui Nicolae Ceauşescu de pe zidul din Regie. Cu aripi de înger, primul bărbat al României le zâmbeşte jdanovist: „Vin în cinci minute!”.
Aici Gara de Nord, a fost ora 25. Anunţăm reducerea substanţială a preţului la biletele pe ruta Bucureşti-Arad-Viena. Ofertă valabilă până în 23 august 1944. Vă rugăm să vă grăbiţi. La noi în ţară normalitatea va fi condamnată la o moarte lentă, prin scobar, „vă rog” va fi înlocuit cu „trebuie”, frica de colhoz va intra pe fiecare poartă. În 1948 sictirul funciar al românului avea să se-ntâlnească cu aplombul sovietic, cu bombastica limbajului de lemn. Când Stalin telegrafia „Cadrele hotărăsc totul!”, el nici nu se îndoia, şi nici nu mima dubitaţia. Dresorii în marxism rugau să li se şteargă tabla, aveau de predat orarul de toamnă al Marelui Lenin. Iar dacă perucile-i făceau pe libidinoşii marchizi atât de virtuoşi şi de pudibonzi, basca lui Ilici cel Mare şi mânecile-i suflecate îi dădeau, în arta realist-socialistă, imaginea unui titan modern, rupt de orice gravitaţie. Ţăranul român murea în „Moromeţii”, vechiul moşier în „Ultimii” al lui Nedelcovici. Pe firmament apărea, ca un Sputnik, homo sovieticus, golemul cu gust pentru dinamită.
Frunză verde de cireş, trăiască Gheorghiu-Dej! Constipat de fericire, pionierului nu-i rezistă inima la ora de „Rezistenţa materialelor”. După şcoală va aduna măceşe. Şi cum natura e apolitică, îi va da de toate, din belşug, chiar şi preţioasele frunze de dud pentru viermii de mătase din laboratorul şcolii. Nu va fi deloc singur, lampa lui Ilici îi va lumina cărarea. La întoarcere va mânca hamsii proletare, va bea un Brifcor cinstit şi, de dragul curentului electric, va dormi cu lumina aprinsă. Va dori să viseze cum intră glorios în sinaxarul comunist luptându-se cu capitaliştii, dar va avea acelaşi coşmar umplut cu cartoanele lui Walt Disney, invadat de camioanele cu Pepsi-Cola.
Puţul gândirii comuniste a ratat un proverb persan de toată frumuseţea: „Oaia moartă nu se mai teme de lup”. Comunismul a fost cea mai mare religie fără adepţi. Cei mai mulţi erau morţi pentru comunism pentru că el însuşi era o imposibilitate. Tocit prin supralicitare, comunismul a făcut o frumoasă carieră banală. Clovn liniştit, capitalismul nu s-a băgat la salto-mortale şi şi-a văzut cuminte de treabă. Spre deosebire de comunism, care şi-a ascuţit într-atât lupta de clasă încât s-a auto-deturnat. Exact cazul Chinei, care, tot mergând spre Est, a dat de Vest. Astfel se poate înţelege mai uşor de ce hitul „Go west!” al celor de la Pet Shop Boys aduce atât de mult cu imnul fostei U.R.S.S. Vom urmări în numărul viitor pe ce principiu funcţionau carele alegorice de 1 Mai şi de ce francezilor le place să fie comunişti pe pielea altora. Ţineţi aproape.

*******************

O mostră de folclor sovietic culeasă de dramaturgul George Astaloş spune că atunci când marxismul era în criză, filozoful de serviciu al Kremlinului stalinist, Mihail Suslov, umbla în sertarul drept şi găsea Testamentul lui Petru cel Mare, care le îndemna pe rusoaice să se mărite cu europeni. Căuta-n sertarul stâng, dădea peste schiţele lui Engels, dar tot nu găsea soluţia. Atunci apela, ca de fiecare dată, la Fericitul Augustin, ascuns în tapet. Marxismul era salvat.
Singurele tangenţe, aerobice, bineînţeles, ale comunismului cu creştinismul sunt etica socială şi autocritica. Acest binom n-a fost, însă, niciodată funcţional, din moment ce balistica fixă a comunismului este homo sovieticus, iar a creştinismului este Iisus Hristos. Marxismul îşi trimite personajele în locuri imposibile, pe când creştinismul este real, practic şi etern. Iisus Hristos S-a sculat singur din morţi, pe când piftia lui Lenin n-o mai resuscită nici trei brigăzi stahanoviste. Comunismul, ca orice lucru terestru, a avut sub capac data expirării, Perestroika fiind, după cum s-a văzut, ineficace şi tardivă, ca pedichiura la un mort. Pace şi comerţ. Comuniştii pozau în cavaleri ai păcii mondiale, având la brâu, bine ascunse, chitanţele traficului de armament. Comunismul anticipa prin homo sovieticus sfârşitul istoriei. Creştinismul îl aşteaptă cuminte, nu-l provoacă.
Pierdut poet de curte, se oferă altul. Religia de aparat era sensibilă la numele mari. De aceea „Ceauşescu” era scris cu trupurile noastre, multilateral-dezvoltate. Marele Cârmaci revelează, Partidul interpretează şi duce mai departe. Nucleul mesianic al ceauşismului se poate cerceta comic-literar în triada liric-agitatorică Beniuc-Cârneci-Jebeleanu. Pe noii scribi nu-i deranjează defel contradicţia estetică dintre costumul evropenesc cu cravată londoneză al Primului Bărbat şi sceptrul lui, asiatic prin definiţia tiraniei. Scrieţi, băieţi, numai scrieţi! Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine!
Salutări de la Agigea! Domesticind dizidenţa prin burse şi paltoane, puterea comunistă îi toarnă pe reacţionari în revoluţionari de profesie. Băţul lui Makarenko e demult lambriu. Omul nou subscrie singur cărticelei roşii, e radios şi catehizează spontan hoardele de turişti imperialişti veniţi la nudism pe buzele fierbinţi ale Mării Negre. Patul lui Procust e acum un pat muncitoresc, rabatabil şi cu ieşire la oala nupţială. Tratamentul mentalo-climateric al şedinţelor de partid naşte fruntaşi pe bandă.
Experţii griului n-au fost Vermeer, Goya şi Petraşcu. Experţii griului au fost Stalin, Mao şi Pol Pot. Comunismul e asfixiant ca aerul presat dintre două blocuri muncitoreşti aproape lipite. Ticul lui este ca al oricărui sistem politic: administraţia, căderea forestieră în papetărie. Mistica hegeliană a statului urmează, printre hârţoage, circuitul vodcii în natură: după ce se citeşte, circulara se dă mai departe. Comunismul nu este, cum credea Lenin, puterea Sovietelor plus electrificare. Comunismul este groparul alterităţii. Personajul colectiv este individual numai la aniversări – oamenii muncii devin numai la 1 Mai, pe rând şi cu dosare de decorare, eroi ai revoluţiei agrare. Comunismul declanşează în stare simplă anihilarea individuală şi pierderea-n mulţime. De aceea aderarea sinceră la comunism este imposibilă. Înţelegerea cu încetul a acestui lucru ni-i arată pe estici ca pe nişte mimi perfecţi.
Azi comunismul a fost reciclat pe post de scobitoare la mesele politicienilor din New Left. Având inovaţia taximetristului în trafic, ei se lipesc de neoliberalism ca aspirina de stomac. Visul socialistului este unul de tip marxist. Cu secera şi ciocanul intim depozitate-n miocard, el fredonează prin toalete Internaţionala. De ce să nu râdă chinezeşte şi să-şi facă singur comunismul lui? Social-democraţia rămâne ţintuită în marxism ca mireasa cu tocurile-n asfalt. N-ajutaţi, că nu-i nevoie. Girofarul corectitudinii politice începe să pâlpâie şi-n Europa, comunismul n-a murit, ci se transformă. Casa Poporului are mustăţile ieşite-n afară, se vrea mai mare, mai frumoasă, biserică-holding a noului lumpen-proletariat, consumiştii noştri din aspartan.
La final, transmitem un moment liric. Poemul „Cântare” de Alexandru Andriţoiu: „Orânduiri venit-au şi s-au dus / dar comunismu-i fără de apus. // (…) Dispreţuind şi lauri şi trufia, / el ne-a obişnuit cu veşnicia”.

***

Octavian Dărmănescu
a scris
cartea
“Convertirea prin literatura”

Comanda online