pridvorul lui laurentiu dumitru

Oare prin ce virtuţi s-au preaslăvit cel mai mult sfinţii înaintea cerului şi oamenilor? Cel mai mult prin smerenie şi slujire. Chiar şi mai înainte de a primi Sfântul Botez, pe cînd era încă ofiţer în armata imperială, Sfântul Martin (prăznuit astăzi) îşi socotea ordonanţa mai mult ca pe un frate decât ca pe o slugă. El deseori slujea ordonanţei, fără să se ruşineze; de fapt, această slujire îi făcea chiar bucurie. Iarăşi, când Sfântul Ilarie [de Poitiers] a voit ca să îl sfinţească preot, el s-a lepădat de această cinste cu lacrimi, rugându-se de episcop să fie lăsat să vieţuiască ca simplu monah în pustie. Odată Sfântul Martin călătorea din Franţa în Panonia, ca să îi cerceteze pe părinţii lui. Când trecea printr-o trecătoare din Alpi, a căzut în mâinile unor tâlhari ucigaşi de oameni. Unul dintre ei a ridicat sabia ca să îl ucidă, dar el nici nu a arătat nici o teamă şi nici nu s-a clintit; el nu a implorat mila tâlharilor ci a stat cu desăvârşire liniştit, ca şi când nimic nu ar fi fost. Tâlharii au rămas uimiţi, au pus deoparte săbiile şi l-au întrebat pe Sfântul Martin cine este. Sfântul Martin le-a răspuns că el este Creştin, şi prin urmare, nu simte niciodată nici un fel de frică lumească, căci ştie că Dumnezeu, după mare Mila Lui, stă totdeauna aproape credincioşilor, şi mai ales în ceasuri de primejdie. Tâlharii au rămas uimiţi de această învăţătură nouă şi de marea virtute a acestui bărbat al lui Dumnezeu, iar cel care ridicase sabia împotriva Sfântului Martin a crezut în Hristos, s-a botezat, şi s-a făcut monah. Devenind vacant scaunul episcopal al cetăţii Tours, poporul 1-a dorit episcop pe Martin, dar acesta nici nu a voit să audă. Nişte cetăţeni din Tours însă l-au ademenit cu meşteşug afară din mănăstire, şi aşa l-au răpit şi l-au dus în cetatea lor. Ei au procedat astfel: au venit la porţile mănăstirii în care se afla Sfântul Martin şi i-au zis că între ei se află un greu bolnav, şi că îl roagă să iasă în afara zidurilor mănăstirii şi să îl vindece. Ieşind sfântul, cetăţenii l-au apucat şi l-au dus în cetatea lor, Tours, unde sfântul a fost sfinţit episcop. La vârstă înaintată ajungând, Sfântul Martin şi-a cunoscut mai înaintea ceasul ieşirii sufletului. El le-a descoperit aceasta fraţilor lui duhovniceşti, care au început să plângă, rugîndu-se de el să nu îi părăsească. Iar sfântul, voind să îi mângîie, s-a rugat lui Dumnezeu în auzul lor aşa: “Stăpâne Doamne lisuse Hristoase, dacă mai pot fi de folos fraţilor mei acestora, eu nu mă voi lepăda de nevoinţa slujirii. Facă-se sfântă voia Ta!”.

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 12 octombrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)