pridvorul lui laurentiu dumitru

Pr. Lucian Grigore

Sentimentul cel mai frumos de pe lume este fiorul dragostei. Pentru un tânăr necăsătorit sentimentul acesta se naşte fără oprelişte, din nevoia de a găsi sufletul pereche, inima caldă şi iubitoare în care sunt rostuite aceleaşi frământări, aceleaşi idealuri şi aşteptări. Petru cel căsătorit însă dragostea este o continuă explorare a universului sufletesc intim al unui legământ mărturisit până la moarte. In acest de-al doilea caz dragostea se cultivă, se aprofundează, se zideşte.
Dragostea are şi sensuri interzise mai cu seamă atunci când e lipsită de reciprocitate, când e unilaterală şi egoistă, posesivă şi meschină. Unei astfel de laturi adesea partenerii vizaţi îi răspund cu indiferenţă, cu teamă, uneori chiar cu silă, iar cei care gândesc că iubesc sincer cad foarte uşor în capcana de a iubi pătimaş, egoist, fără a ţine seama de sentimentele celuilalt, fără a arăta prea mult interes pentru libertăţile aceluia. Acest tip de atitudine naşte decizii extreme. Unui refuz extrem i se răspunde cu o măsură extremă: răzbunarea. Nu rareori răzbunarea este convertită într-o monedă fără circulaţie, una pentru care nu se poate da nimic în schimb. Este vorba desigur de sinucidere.
Sinuciderea nu rezolvă niciodată nimic. Dintr-o asemenea nefericită faptă nu câştigă nimeni, ci toată lumea pierde, dar cel mai mult are de pierdut protagonistul suicidului.
Să credem că vreunul dintre aceşti protagonişti ai crimei de sine ar dori să îi facă oarecum părtaşi pe ceilalţi la nefericirea lui?! E un raţionament posibil, dar cu ce preţ?! Merită oare să-ţi iei zilele pentru a convinge pe cineva că tu eşti demn de plâns? Te mai poate mângâia plânsul cuiva când fiinţa cea mai dragă ţie te dispreţuieşte?
Şi mă întreb: merită oare?
Viaţa este darul cel mai de preţ pe care îl poate avea cineva. A-ţi îngădui nebunia să-ţi curmi zilele este o impietate faţă de propria persoană, faţă de propria devenire, faţă de propria şansă pe care Dumnezeu ţi-o dă mâine. Cei ce îşi asumă acest risc imens, de a atenta la propria viaţă, greşesc nu numai faţă de ei înşişi, ori faţă de Dumnezeu căruia insistă să-i zădărnicească planul de mântuire a lumii, ci şi faţă de familie, faţă de cei cărora le datorează viaţa. Aceştia greşesc nepermis şi faţă de investiţia cu care au fost înzestraţi din partea formatorilor lor, părinţi, învăţători, profesori, şi alţi îndrumători spirituali.
Cea mai grea lovitură însă, o dau aceştia tocmai celor ce i-au iubit mai mult. Nimeni nu poate înţelege adevărata amploare a dezastrului din inimile celor ce rămân în urmă să-şi plângă neşansa de a fi avut un frate, o soră, un prieten, un fiu, o logodnică sau o soţie care s-au sinucis. De cele mai multe ori chiar acesta este mobilul ascuns al suicidului: nevoia de a te răzbuna pe cei dragi pentru că nu ţi-au arătat la timp suficientă atenţie, suficient respect, suficientă încredere. Alteori, întunecatul gând al sinuciderii purcede din prea marea încredere în ceilalţi, ori din pierderea stimei de sine, sau din deznădăjduire.
Ori în ce chip va veni, gândul acesta sinucigaş nu poate fi decât o cumplită năpastă, iar cel ce ridică mâna asupra propriei vieţi se dă pe sine în mâinile diavolului şi îşi ascunde veşnicia vieţii viitoare sub cumplitul văl al pieirii în durerile iadului.
Şi atunci mă întreb iarăşi: cui foloseşte?! Şi unde va mai sălăşlui atunci dragostea, binecuvântarea, pacea, bucuria?! Nicăieri! Iată un drum către o descoperire absurdă pe care n-o poţi reproşa nimănui, decât ţie însuţi: drumul spre o nesfârşită neputinţă absurdă…