pridvorul lui laurentiu dumitru

Iată o vedenie a Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos, din care se vede că Sfântul Pavel nu a fost singurul „răpit la rai”, care „a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Corinteni 12, 4). La peste opt sute cincizeci de ani după Sfântul Apostol Pavel, i s-a dat şi Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos să fie răpit la Rai. În timpul unei nopţi dintr-un şir lung de nopţi pline de ger cumplit şi frig de moarte, Sfântul Andrei zăcea zgribulit într-un gang, printre câini, aşteptându-şi moartea. Atunci un înger al Domnului a venit la el şi l-a răpit la Cer (în trup, sau în afară de trup, Sfântul nu a ştiut să spună). El a petrecut în acea răpire timp de două săptămâni, şi a ajuns până la al treilea cer. „M-am văzut îmbrăcat în cele mai strălucitoare veşminte, pe care nu le poate descrie nici un cuvânt, erau parcă ţesute din fulger. Pe cap am purtat cunună de flori minunate şi am fost încins cu un brâu împărătesc. Frumuseţea aceea îmi dădea o bucurie de negrăit. Eram uimit cu mintea şi cu inima de frumuseţea negrăită a Raiului lui Dumnezeu. Umblam mut de uimire şi mă bucuram într-un chip ce nu-l pot grăi”. Sfântul Andrei a fost dus înaintea Domnului Hristos, pe Care L-a văzut şi Căruia i S-a închinat: „O mână de foc a dat la o parte un văl, şi L-am văzut pe Domnul, aşa cum odată L-a văzut Prorocul Isaia, şezând pe un tron înalt foarte, înconjurat de Serafimi. El purta veşmânt stacojiu. Chipul Lui era ca lumina, iar ochii Lui au privit cu bunătate către mine, smeritul. Văzându-L, am căzut cu faţa la pământ înaintea Lui, închinându-mă strălucirii slavei Sale. Eu nu pot afla cuvinte să grăiesc bucuria în care se scălda sufletul meu. Bucuria aceea negrăită mă inundă şi acum, când îmi amintesc de ea. Eu am ascultat glasul Domnului Atotmilostivului şi Făcătorul, care a grăit către mine trei cuvinte anume cu preacuratele Lui buze. Cuvintele acelea au umplut inima mea de dumnezeiască dulceaţă şi mi-au umplut inima de focul dragostei dumnezeieşti. Eu am simţit de la acel duhovnicesc foc cum mă topesc cu totul ca ceara”. Sfântul Andrei a dorit să o vadă şi pe Sfânta Preacurata Stăpâna noastră, dar i s-a spus că ea nu se află atunci acolo, ci că a plecat pe pământ ca să scoată din necazuri pe cei urgisiţi, şi să aline durerile omeneşti.

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 4 octombrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)