pridvorul lui laurentiu dumitru

Prof. Cornel Dragoş (Argeşul Ortodox)

Teologie şi ştiinţă
Teme medicale în Sfânta Scriptură

„Omul nu ar fi cu adevărat un om modern fără achiziţiile ştiinţei, dar ar fi în mod sigur un om incomplet dacă nu ar ţine seama de adevărurile revelate în Biblie” (dr. H. Rohrbach).
Tendinţa actuală a ideilor şi concepţiilor ştiinţifice este armonizarea cu Revelaţia biblică într-un grad mult mai ridicat şi mai adecvat decât ideile şi concepţiile care circulau în urmă cu câteva decenii.
Dacă există un domeniu al ştiinţei care să intereseze mai mult pe om, acesta este cel al medicinii. În Scriptură apar noţiuni de anatomie şi fiziologie nesistematizate, cu privire la diferite organe şi ţesuturi din constituţia corpului uman.
Mai mulţi autori biblici (Iov 10, 8-12; Psalmul 138, 15-16; Iezechiil 37, 6-8) amintesc de dezvoltarea embriologică. Nimic mai uimitor decât acest „film” concis al dezvoltării embrionare pe care îl derulează autorul cărţii Iov: plecând de la o masă protoplasmatică aparent omogenă şi nediferenţiată, comparată cu laptele care curge şi chiar cu cel închegat – o stare fizică ce nu este nici lichidă, nici solidă şi care poate suferi variaţii, ceea ce astăzi numim gel – are loc mai întâi diferenţierea pielii, apoi a cărnii (muşchii) şi, în fine, a ţesuturilor şi organelor mult mai specializate, oase şi sistem nervos (Iov 10, 10-12).
Câtă minuţiozitate observăm şi în descrierea simptomelor anumitor boli contagioase! Spre exemplu în Levitic 13 ni se redau indicaţii asupra mecanismului şi agenţilor contagioşi, ca şi asupra principiilor şi măsurilor profilactice cu privire la lepră şi râie (cf. dr. Rene Pache, Note la Levitic). Unele reţete din aceeaşi carte a Vechiului Testament îşi găsesc justificarea în observaţii privitoare la igiena alimentară. Deosebirea dintre animalele curate şi necurate era parţial întemeiată pe considerente „umane” în consonanţă cu Legea mozaică. Anumite animale găzduiesc adesea paraziţi transmisibili omului, altele au anumite obiceiuri respingătoare… Astfel, printre animalele de pradă enumerate în Levitic 11, 13-19, o parte se hrănesc cu stârvuri. Porcul, a cărui carne este indicată ca necurată (Levitic 11, 7), este foarte adesea atins în Orient de trichineloză, mâncând şobolani contaminaţi şi putând să îmbolnăvească omul. Iepurele de casă şi cel de câmp (încadrat între animalele necurate) găzduiesc în stare de larvă viermi paraziţi din grupul teniilor, ale căror forme adulte se găsesc în intestinul câinelui – larva sau cenura Taeniei serialis, spre exemplu. Pe de altă parte, dacă s-ar fi cunoscut pe atunci viroza mortală numită mixomatoză, a cărei victimă este iepurele (diagnosticată la sfârşitul secolului al XX-lea la Antipozi) şi faptul că s-a răspândit din 1952 cu o viteză fulgerătoare în Franţa, ar fi fost un motiv suficient pentru ca Biblia să-l menţioneze printre animalele necurate.
Printre alte teme interesante, dr. Mac Millen demonstrează pe bază de cifre în lucrarea Boală sau sănătate după alegere? (1971), că nu la întâmplare indică Biblia cea de a opta zi după naştere pentru practicarea circumciziei. Acesta este momentul precis în care cei doi factori esenţiali coagulării sangvine se regăsesc în sânge în proporţii optime: prima este protrombina fabricată de ficat şi a doua vitamina K, despre care s-a vorbit abia în anii 1925-1934, secretată de diverse bacterii ce trăiesc în simbioză în intestin şi care este necesară pentru elaborarea protrombinei în ficat. Înainte sau după acest moment se pot produce hemoragii grave. Recunoscători cercetărilor care au descoperit şi analizat procesul sanguin de coagulare, trebuie să constatăm că nu dreptul patriarh Avraam a fost cel care a ales ziua a opta (Facere 17, 12), după secole de experienţe şi de eşecuri, ci Însuşi Creatorul vitaminei K. S-a putut demonstra că practicarea circumciziei are ca urmare o frecvenţă mai redusă a anumitor forme de cancer la evrei, faţă de celelalte popoare, constituind astfel profilaxie eficientă împotriva unor astfel de boli.
În mai multe rânduri, Sfânta Scriptură aminteşte de existenţa medicilor. Regelui iudeu Asa, care „s-a îmbolnăvit de picioare, aşa încât avea mari dureri” (II Paralipomena 16, 12), nu i s-a reproşat că a consultat medicii, ci că s-a comportat ca un nelegiuit şi nu a căutat mai întâi de toate pe Dumnezeu. Sfântul Evanghelist Luca, „doctorul prea iubit” (Coloseni 4, 14), a continuat să practice medicina şi după ce a devenit ucenicul lui Hristos. Este remarcabil vocabularul medical pe care-l foloseşte în Evanghelia şi în cartea Faptele Apostolilor scrise de el, unde se regăsesc şi descrieri medicale (Fapte 3, 7; 4, 22; 9, 8-9; 19, 11-12). Precizia ştiinţifică a doctorului antiohian contrastează cu relatările mai puţin tehnice pe plan medical ale celorlalţi evanghelişti. Au fost evidenţiate, de asemenea, asemănările uimitoare dintre prologul Evangheliei a treia (Luca 1, 1-4) şi tratatele medicale ale antichităţii. Toate acestea confirmă mărturia medicului Paul Tournier din interferenţa semnificativă Biblia şi medicina: „Prima mea descoperire este bogăţia incomparabilă a Bibliei. Ea este cartea dramei omeneşti, uimindu-ne cu realismul ei. Iar pentru noi medicii, care suntem adânciţi în această dramă, Scriptura este deosebit de interesantă. […] Ea evidenţiază într-un mod deosebit grija personală a lui Dumnezeu pentru fiecare om”.