pridvorul lui laurentiu dumitru

Octavian Dărmănescu, “Argeşul Ortodox”

Miere sălbatică de pamflet pe rănile naţiunii şi proteze pentru handicapurile noastre milenare. Republica Ţigănească de la Fântânele cu bornele-n expansiune şi noul imn, maneaua dezrobirii de sub Cuza. S-au dus vremurile când robii ţigani rumegau prin colibe balade antifeudale. Azi coviltirele turbo, cu doi cai putere, au atins capitala, vor mărşălui pe sub Arcul de Triumf. Istoria etiopică a României îşi va lua revanşa, româna aglutinantă va sta trufaşă-n propriul manual.
Când a croit izmenele personajelor din „Ţiganiada” Budai-Deleanu nu a prevăzut că ele se vor înmulţi la nesfârşit, pe sârmă. Eroi din mămăligă cu cocoloaşe tăind cu săbii ninja salamul exilului lor veşnic, ei sunt constant învingători ai campionatului naţional de leapşă. Meseriaşi ai fentei, păcălesc totul, inclusiv gramatica clară a limbii române, sfidând penibilul cu râsuri tâmpe. Tradiţia noastră pare că-i o haltă ignorată de trenul vesel al prostiei, pare că defensiva noastră culturală şi de opinie au fost scoase din priză, pare că nepăsarea românească s-a mineralizat la propriu. Bicicletele şi cultura de Tohani în slalom printre baligile triste ca Alice în Ţara Manelelor. Mândria noastră de tip Gerovital lângă suficienţa lor, nedepăşită de nici un număr natural sau iraţional.
Oricâte năvoade retorice am împleti, pe românul vechi nu-l mai poţi scoate din adâncuri. Gânditorul de la Hamagia a trăit o zi, libelula prostiei a atins suta. Continuăm bonomi o partidă de table deja pierdută, carantina relaxată anti-obscenitate e hazlie, pragul de luptă împotriva ţiganizării noastre a fost părăsit. E timpul lui „mişto” şi al antonimului său direct, „naşpa”. Reflexele limbii lui Arghezi ies din lada lui de zestre şi se prostituează în microfonul lui Guţă. Cine să întocmească un raport de necesitate, cine să meşterească un adăpost anti-manelic? Minoritate, ei ştiu pe dinafară manualul de trompetă:ca să te auzi, trebuie să sufli tare. Îşi activează singuri clauza artistului celui mai favorizat şi se eternizează trimestrial pe vreun CD, sărindu-şi peste umbră. Manele pe patru voci şi văile Carpaţilor răsunând de refrene la modă.
Panseluţe pe memoria decenţei. În ograda lor ogarul de tupeu hăituieşte cu limba scoasă iepurele bunului simţ. Normalitatea la noi şi-a propus ani întregi de pierderi planificate. Bădărănia face făţiş frondă, snobismul dă condiţionat certificate de mondenitate. Familia ca celulă de bază a societăţii, celulă în sens penitenciar. Curbe de sacrificiu şi bere la bidon. Poezia căruţelor-garsonieră pe asfalt european şi gloria găinii bicefale asfixiată-n sorcova fustelor-acordeon. Competiţii de ghioc, servicii de magie de toate culorile, atentate la pudoare şi organizări ad-hoc de alba-neagra. În rest, cimitirul rămas fără fier, maşinile fără capace, licuricii fără fosfor.
De şase ori clarinetiştii cu ghiul au înconjurat Ierihonul culturii române. A şaptea oară vor reuşi. România tatuată cu creion chimic pe braţele martirilor obezităţii şi viitorul ei luminos, înalt cât un brad de nuntă bandajat cu hârtie creponată.. S-au scris cărţi inteligente despre furtul unei naţiuni, dar în cazul românesc lucrurile merg de la sine, fără teorii sau pârghii de aplicare. Românul se ţigăneşte glorios, înălţând pe malul Tisei Marele Zid Ţigănesc, pornit de alţii.
Marele Zid Ţigănesc, imun la orice provocare naturală a modernităţii, Marele Zid Ţigănesc sau pariul pierdut cu civilizaţia. Marele Zid Ţigănesc, focuri de grătare-n vârfurile lui de tablă, steme de Mercedes pe cărămizile din lut şi paie, Balcaniada noastră eternă! Marele Zid Ţigănesc, buhele lui care ne cobesc stingerea neamului. Paznici în tricou cu pălării din rafie exersează de pe el săritura în mulţime. „Deşteaptă-te, române!” cântat la polipi ca manea paşoptistă a românilor, poporul trist, portughezii Estului.
Cine va aduce „La”-ul corect în ţara lui „Mai cântă!”? Cine va scrie recviemul armatei de basmale pornită la ciordit stradal? Aşteptăm şi fierbem molcom în zeama graniţelor noastre, căci am fost sortiţi să lingem împreună blidele lui Dumnezeu, am fost sortiţi să nu mişcăm un deget la legarea Mioriţei cu un lanţul de căruţă. – Vin, boierule, să-ţi ghicesc de dulce! Caragiale însă nu răspunde, ne priveşte lung şi ne ironizează din bancnotă. Iar ne-am suit între staţii…

***

Octavian Dărmănescu
a scris
cartea
“Convertirea prin literatura”

Comanda online