pridvorul lui laurentiu dumitru

Adina Răducanu (“Argeşul Ortodox”)

Într-un interviu acordat la mai bine de zece ani de la publicarea romanului care l-a consacrat pe plan literar, John Fowles afirma: “Aveam intenţia ca eroul meu, Conchis, să joace mai multe roluri, măşti ale diverselor imagini pe care oamenii şi le fac despre divinitate: de la una supranaturală până la cea ştiinţifică (eliberată de canon), adică o serie de reprezentări ale iluziilor oamenilor despre ceva care de fapt nu există: cunoaşterea absolută şi puterea absolută. Distrugerea unor astfel de iluzii mi se pare un scop eminamente umanist. (…) Divinitatea şi libertatea sunt concepte perfect opuse. Oamenii cred în zeii lor inventaţi pentru a nu crede in conceptul opus.”

În întregul său, romanul “Magicianul” se prezintă ca o construcţie literară debusolantă, cu profunde accente postmoderniste şi existenţialiste. Amalgamul de teorii, de faţete pe care miliardarul Maurice Conchis le îmbracă de-a lungul desfăşurării acţiunii, teama şi imprevizibilul care îl stăpânesc pe profesorul englez Nicholas Urfe, constanta punere în scenă a vieţii, a ficţiunilor ( romanul a fost intiulat în varianta iniţială, „Godgame”=jocul de-a Dumnezeu) induc cititorului un puternic sentiment al relativităţii. Treptat, fiecare mască pe care Conchis şi-o asumă deliberat se topeşte pentru a da la iveală una nouă, neajungându-se de fapt la nicio finalitate, la nicio de-mascare, întrucât, când vara începe, teatrul închipuit de “magician” se dizolvă, scena se demontează pentru a o lua de la capăt cu alţi actori dupa ce vacanţa se va fi terminat. Nicholas Urfe trece, în scurta perioadă de profesorat pe insula grecească Phraxos (“cea îngrădită”) printr-o experienţă de-a dreptul debusolantă, care îi clatină convingerile morale şi simţul convenţiilor dezvoltat de societatea englezească a mijlocului de secol XX şi al cărei scop este, după cum o subliniază autorul în interviul citat, demonstrarea inexistenţei lui Dumnezeu. “Legea fundamentală a universului nostru este hazardul”, de aceea Nicholas Urfe nu reuşeşte nici până în final să afle cine este de fapt Maurice Conchis. Divinitatea care pusese în scenă atatea ipoteze şi care manevrase întregul univers al eroului rămâne inaccesibilă şi, până la urmă, derizorie.

Jocul acesta de-a Dumnezeu ipostaziază două aspecte. În primul rând, este vorba de puterea pe care de cele mai multe ori omul modern şi-o asumă iraţional. Maurice Conchis se înfăţişează, din această perspectivă, ca un miliardar capricios care doreşte satisfacerea dorinţei sale intime: crearea unui teatru revoluţionar, postmodernist, în care barierele dintre actori, spectatori şi regizor să fie dărâmate, prin care să demonstreze validitatea propriilor credinţe: preponderenţa hazardului în desfăşurarea vieţii umane, relativitatea valorilor morale, falsitatea tuturor imaginilor pe care omul le proiectează asupra unui Dumnezeu inexistent etc. Negându-L pe Dumnezeu, Conchis ajunge să I se substituie într-un joc halucinant, în care şi el cade pradă reprezentărilor colective ale ideii de putere supremă. Faptul că eroul lui Fowles nu se dezvăluie nici măcar la final sub propria identitate sugerează, este adevărat, relativitatea tuturor măştilor asumate până atunci, dar şi imposibilitatea lui de a se elibera de acestea, implicit, confundarea cu ele. Maurice Conchis şi actorii adjuvanţi ajung ei inşişi să creadă că Dumnezeu este acest “magician” fabricat din propriile-i puteri.

Al doilea aspect pe care “jocul de-a Dumnezeu” doreşte să îl ipostazieze este acela al unui univers lipsit de interferenţa divina. Este drept, Conchis i se substituie lui Dumnezeu în crearea ficţiunilor pe care i le infăţişează lui Nicholas Urfe, însă ideea care se doreşte a fi subliniată este aceasta: Dumnezeu nu există, iar orice reprezentare a sa trebuie sa fie abandonată. Curios este că Lily si Rose, două actriţe principale ale lui Conchis, care sunt la curent, măcar parţial, cu teatrul (gluma) în care joacă, îl apreciază pe “regizor”, făcând în mod constant remarci laudative la adresa lumii create de acesta.

“- Ai vrea ca totul să se opreasca? Să se termine mâine?

– Nu!

– Totul este atât de fragil! Dacă ne-am purta într-un anumit fel, am putea să distrugem totul. Dacă nu am avea senzaţia că trăim cea mai grozavă experienţă din viaţa noastră…”

În fond, ele nu doresc încetarea “jocului” tocmai pentru că lumea imaginată de bătrânul miliardar creează iluzia existenţei lui Dumnezeu. Se observă că efectul construcţiei lui Conchis este invers celui dorit: departe de a elibera de convenţii şi de norme morale în scopul atingerii unei aşa-zise libertăţi sau autonomii, el pune bazele unui teatru în care regulile trebuie urmate („dacă ne-am purta într-un anumit fel, am putea să distrugem totul”). Indiferent de faptul că actorilor li se pun la dispoziţie mai multe scenarii, principal este ca, o data ce acesta este ales, el să fie respectat.

De imaginea unei lumi lipsite de Dumnezeu se apropie existenţa lui Nicholas Urfe după plecarea din Phraxos, când eroul este stăpânit de nelinişte şi de nedumerire. Face o sumedenie de demersuri, mai mult sau mai puţin inutile, pentru aflarea adevărului asupra identităţii bătrânului miliardar, ceea ce sugerează, o dată în plus, acutul sentiment al absenţei lui Dumnezeu, pe care omul modern îl resimte. Dar faptul că, până la urmă, este imposibil să se pună un semn al egalităţii între un simplu om (Conchis) şi Dumnezeu sau între lumile pe care fiecare dintre aceştia le creează este evidenţiat de finalul romanului. Nicholas Urfe, ca şi iubita sa, Alison, trec prin aşa-zisa experienţă purificatoare a lui Conchis şi devin, într-un fel, adepţi ai acestuia. Dar se observă că niciunul dintre ei nu progresează moral la modul real, sentimentul de iubire rămânând la fel de incomplet înţeles şi trăit de cei doi: eroul continuă atitudinea brutală şi agresivă pe care doamna de Seitas, iubita lui Conchis, încercase să i-o suprime, iar Alison nu reuşeşte să găsească, după atâta timp, iertare pentru comportamentul lui Nicholas (“e tăcută, nu va vorbi niciodata, nu va ierta, nu va întinde niciodata mâna”). Acţiunea se suspendă în aşteptarea gestului de iertare care nu mai soseşte, căci, în absenţa Dumnezeului creştin al milei si al iertării, dragostea nu poate fi concepută decât ca o pornire pătimaşă şi năvălitoare, iscată între doi actori anonimi pierduţi în capriciosul “joc de-a Dumnezeu”.