pridvorul lui laurentiu dumitru

Prolog la Pocăinţa unui arhiereu

Rastignit in fotoliu, cu fruntea sprijinita in palma dreapta, batranul incepu sa lacrimeze. Tigara, marturia unei patimi care de-a lungul vremii ii deveni ciudat de prietenoasa, era pentru el mai mult un refugiu decat un capriciu. In viata si-a construit patimi marunte, in care sa se refugieze pentru a uita de pacatele mari… Acum, insa, nu mai poate fugi de el insusi… nu se mai poate ascunde. Desi e singur in birou si tot ce vede in jur sunt rafturile cu carti, sufletul sau simte prezenta cuiva, iar mintea il incredinteaza ca e inselat de propria-i privire, care-i ascunde pe cineva… Cerceteaza ca pentru final cu privirea-i neputincioasa incaperea, fara sa observe nimic strain, apoi incepe sa ingane cateva cuvinte, ca si cum cineva asteapta demult sa-l asculte.
- Esti aici… Dintotdeauna ai fost! Adesea ti-am vazut umbra si am stiu ca esti in spatele meu, dar ma inversunam sa cred ca nu esti tu… ca nu existi, chiar! Desi, in fiecare clipa ai avut grija sa stiu ca esti in umbra mea. Puternic si las… Mereu prezent si mereu ascuns… Nemernic cu aliura de inger, desfranat fara trup, geniu fara intelepciune… Un fiu risipitor, care-ar plati oricat sa subjuge pe Tatal, dar, constient de neputinta sa, manuieste ca un papusar sadic pe fii Acestuia… Blestem si ura! Chin si amaraciune! Ingrozitor de frumos si atat de urat incat nu-ti putem observa adevaratul chip… Stiu ca esti aici. Arata-te macar acum, cand cred ca ne-am incheiat socotelile! Spune-mi cine esti; spune-mi daca esti tu sau ma insel…
- Cine sunt? se auzi o voce infioratoare si placuta in acelasi timp. Auzi, cine sunt… Am multe nume si multe dintre ele iti sunt cunoscute. Adesea va rugati sa fiti izbaviti de mine. Fiul Intunericului si stapanitorul acestui veac, ma recomanda Cineva. Tu ma intrebi acum cine sunt, cand tu mi-ai ingaduit atata vreme sa stau in umbra ta? M-ai chemat langa tine si o viata intreaga ti-am indrumat pasii, fara sa-mi vorbesti veodata, si acum ma invinuiesti ca ti-am raspuns chemarii? Sunt eu las sau tu, ca abia acum indreznesti sa-mi vorbesti? Si nici macar acum nu ai curajul sa-mi rostesti numele…
- Of, Doamne… Unde esti, Doamne? striga batranul cu privirea pierduta…
- Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul Tau! El nu se lasa ispitit, pe cand eu… Vai, vai, prietene… Sa strig si eu cu tine? Poate pe mine ma aude. Auzi-l, Doamne, ca striga-n urma noastra! Parca aud un raspuns, pentru cel mult prea intarziat: Fiul pierzarii… Mai bine i-ar fi fost lui sa nu se fi nascut! Of, of, parasitu-l-a Dumnezeu, urmariti-l si il prindeti… De fapt, tu L-ai parasit… pentru mine! Si eu ti-am daruit tot ce mi-ai cerut. Acum ti-am adus si ultimul dar…
- Mai da-mi o zi sau macar un ceas, te rog! Sa-ndrept ce-as mai putea indrepta. Sa spun ce mai am de spus. Sa rostesc cuvintele pe care le-am tainuit.
- Zi ce ai de zis! E seara noastra. Te voi asculta cu rabdare.
- Dar nu cu tine vreau sa vorbesc. Tu le stii pe toate prea bine. Lasa-ma sa vorbesc cu un singur om! implora batranul, lacrimand.
- E tarziu acum. Doar eu ti-am ramas alaturi. Eu am destul timp sa te ascult. Si apoi, tot ce ne-a mai ramas de facut e sa ne amintim totul impreuna, asa ca poti incepe!
- Nu-mi cere asta, te rog!
- Nu-ti cer. Asta nu intelegi tu. Eu nu-ti cer nimic. Eu iti poruncesc!
Batranul simtea ca se inadusa, ca inima lui si-a incetat orice activitate, ca nu-si mai simtea corpul, insa, impotriva proprie-i vointe, ceva nu-i dadea voie sa moara.
- Nu mai fi las, vladicule! E viata ta. Hai sa ne-o amintim impreuna! Cu ce incepem?
Se simtea incoltit, desi nu vedea pe nimeni in acea incapere. Auzea o voce care, in ciuda faptului ca nu o mai auzise pana atunci, ii era foarte familiara. Singurul simtamant fizic de care mai avea parte era provocat de sange, care, infierbantandu-se ingrozitor, parea ca vrea sa-i topeasca trupul, inghetat de cateva ceasuri. Ar fi vrut sa creada ca totul e o inchipuire, insa era constient ca nu-si mai putea permite sa se mai amageasca. Clipa de care s-a temut intreaga viata, la care pana acum se obliga sa nu se gandeasca, trebuia traita.
- Incepi odata? rasuna poruncitor glasul umbrei. Ard de nerabdare sa ne amintim intreaga-ti viata pe care am construit-o impreuna!
- Nu pot…, ingana batranul. Nu pot!
- Sa te ajut? Au trecut 50 de ani… iti amintesti? Alergai plangand prin ploaie, pierdut de casa, de parinti, de prieteni, de cunoscuti… Erai un fugar. Nu te stia nimeni. Un vagabond… Si toti gandeau ca ai murit. Erai singurul care ii puteai linisti, insa nu puteai da ochii cu ei. Necazurile tale erau prea mari si implorai ajutorul Celui de Sus. Fagaduiai orice. Te jurai pe viata ta ca vei fi drept pana la sfarsitul zilelor tale, ca vei schimba lumea, ca-I vei fi supus, numai sa te scoata din mlastina in care cazuse-i. Iar El, ca un surd nu auzea si ca un mut ce nu-si deschide gura sa iti trecea cu vederea tanguirea. Absolut firesc! El nu se lasa ispitit. Nu l-ai putut amagi cu promisiunile tale. Urlai ca un nebun, plangeai ca un copil bezmetic, simteai ca ti se frange inima, ca te inadusi de dorul celor pe care ii iubeai, ca te sfasie neputinta… ca ai nevoie de El! Iar, El tacea.
Iti amintesti calugarul pe care l-ai intalnit si pe care credeai ca El l-a trimis? Aiurea! Cat de naiv puteai fi! Sa te increzi in acel monstru cu barba si sa-i pui inainte sufletul tau ca unui mantuitor, iar el sa te creada nebun. Apareai ca un Feodor Pavlovici in fata staretului Zosima, desi stiai bine cat de sincer erai si cat de tampit era barbosul care nu amintea sub nici o forma de Zosima a lui Dostoievski. Cand ma gandesc de cat misticism ai dat dovada in discutia cu acea dihanie sacra, ma bufneste rasul. Apoi, socotindu-l ultimul boschetar si injurandu-l pe masura, ai inceput sa urli si mai puternic, strigandu-ti Dumnezeul, Caruia Ii cereai macar sa-ti spuna de ce trebuie sa traiesti o viata pe care nu ai cerut-o tu. Iar Dumnezeul tau a incetat sa mai ia aminte la glasul rugaciunii tale… Atunci, am venit eu. Nu m-ai chemat, dar am vrut sa-ti soptesc ceva. Iti amintesti ce ti-am spus? Sigur ca iti amintesti! Un gand care iti navali in minte si care parca te lovi in ceafa ca un bulgare taios de gheata. “Si daca, in timp ce eu ma sfarsesc de amaraciune, de neputinta, in timp ce eu urlu catre Cer si ma rog cu atatea lacrimi, undeva, in adancurile pamantului sau in inaltul cerului ori in alta parte, Dumnezeu si Satan isi dau mana, ca doi papusari, ca doi maestri, care ajung la intelegeri neasteptate privind piesele de pe tabla de sah…”. Iti amintesti gandul asta? Spune! Iti amintesti?
- Da… Imi amintesc…, ofta, plangand batranul.
- Stiai ca sunt acolo, in spatele tau?
- Nu stiam. Nu te stiam. Nu m-as fi putut gandi la tine. Eu il strigam pe Hristos al meu.
- Hristos al tau… Dar tu nu mai erai al Lui. Cel putin, asa credeai. Credeai ca te-a parasit. “Cobori din Cer, Doamne, si mergi cu mine, precum ai mers cu Luca si cu Cleopa! Eu Te voi recunoste”. Dar El n-a coborat. Si-ai ratacit in felul asta zi si noapte. Doar eu te insoteam si-ti mai sopteam cate ceva. “Poate a venit timpul sa-I intorc si eu spatele, caci Lui vad ca nu-I pasa de mine…”. Apoi urma “Doamne iarta-ma!”. Ca si cum te-ar fi ascultat…
- Erau gandurile mele. Eu nu te ascultam pe tine. Daca intr-adevar ai fost acolo de ce nu ma ajutai?
- Eu nu ajut pe nimeni pentru ca nu iubesc pe nimeni. In cazul meu, primeaza alte interese. Nu ma dedau la chestii dintr-astea marunte, jalnice, emotionale. Nu ma las cumparat cu lacrimi, nu pot fi impresionat, sensibilizat… Astea sunt banalitati cu care isi pierd timpul muritorii. Suferinta ma amuza teribil.
- Bine, dar, in cazul asta, ce cautai in apropierea mea in acea vreme?
- Radeam cu pofta! Imi erai simpatic… Un omulet disperat care, pentru a trece peste necazuri, s-ar fi facut frate si cu… mine! Si te-am lasat sa ratacesti ca un neghiob pana ce-ai ajuns in poarta casei si ti-ai gasit parintii sfarsiti de durere… Incerca-i sa-i convingi ca totul va fi bine, dar, in zadar! Nici tu nu te credeai… Tu insuti nu stiai ce se intampla cu viata ta. Atunci, in noaptea aia in care urlai si-n somn, in care cauta-i liniste m-ai strigat… Dar , cum iti ziceam, eu nu ajut… Cu mine poti face un targ, un pact, o intelegere… Eu sunt parintele contractelor. Un contract am facut si cu tine. “Si necuratului i-as strange mana, daca m-ar ajuta!”, iti ziceai si n-a trecut multa vreme pana ce te-au cautat supusii mei…
- Supusii tai…
- Da, da! Supusii mei, cavalerii templieri, te-au cautat sa-ti propuna un targ cinstit. De la mine au invatat cum se face o intelegere.
…