pridvorul lui laurentiu dumitru

Partea cea mai importantă a unei păşuni este iarba; a unui ogor, grâul; iar a unei grădini, legumele care cresc în ea. Nimeni nu se va lăuda cu gardul păşunii mai mult decât cu calitatea ierbii care creÅŸte în ea. Nici mai mult cu ÅŸopronul ridicat la marginea ogorului, mai mult decât cu grâul care creÅŸte pe el. Åži nici mai mult cu ÅŸanÅ£urile de irigare ale grădinii, decât cu legumele care se fac în ea. AÅŸadar, de ce oare se laudă unii oameni cu ţările lor, adică cu calitatea ÅŸoselelor din Å£ara lor, cu buna administraÅ£ie a graniÅ£elor lor, ÅŸi a oraÅŸelor ÅŸi satelor lor, adică în general cu ceea ce – prin comparaÅ£ie cu însăşi recolta, adică omul – nu e mai important decât gardul păşunii, ÅŸopronul ogorului sau şănÅ£uleÅ£ele de irigare a grădinii? Nu oamenii unei ţări există de dragul acelei ţări, ci Å£ara trebuie să existe de dragul oamenilor din ea. Hristos nu a venit să mântuiască diviziuni administrative, ci a venit să mântuiască oameni. O Å£ară are valoarea pe care o au oamenii ei. Căci ce folos au oamenii cei răi de la Å£ara lor cea mare? Doar mulÅ£imea spinilor din întinsele ogoare.

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 20 februarie, Sfântul Nicolae Velimirovici)