pridvorul lui laurentiu dumitru

Sfântul Ioan Casian scrie despre lupta cu duhul desfrânării în felul următor: „Lupta cu patima desfrânării amarnică este; mai lungă decât toate celelalte lupte; o luptă zilnică, din care învingători cu desăvârşire ies foarte puţini. Această luptă începe cu prima vârstă a omului adult şi nu încetează decât după învingerea celorlalte patimi, în această luptă avem nevoie de o armă îndoită. Căci pentru a o învinge postul cel aspru al trupului nu este suficient, deşi el este în primul rând de trebuinţă; pe lângă el, de neapărată nevoie este blândeţea duhului şi rugăciunea neîncetată. Apoi, studiul continuu al Sfintelor Scripturi, împreună cu cugetări la cele dumnezeieşti lucrate cu dreaptă socoteală; apoi, lucrul mâinilor şi munca fizică de neapărată trebuinţă în învingerea acestei patimi este. Toate acestea păzesc inima de patima desfrâului şi o redau sieşi; dar mai presus de toate şi întotdeauna trebuie să avem împreună cu acestea adânca şi adevărata smerenie a cugetului, fără de care nici o victorie, asupra nici unei patimi, nu este posibilă vreodată. Biruinţa asupra patimii desfrânării depinde şi de desăvârşita curăţire a inimii, din care, după cuvintele Domnului, iese toată otrava şi boala sufletului, inclusiv patima desfrânării: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Ne trebuie adevărata smerenie cea de toată vremea şi răbdarea inimii, precum şi paza straşnică dinspre partea mâniei şi a celorlalte patimi, de-a lungul întregii zile. Căci câtă vreme îngăduim focul mâniei în noi, cu uşurinţă facem cale liberă şi tăciunilor aprinşi ale celorlalte patimi. Este interesant cum chiar şi cei mai mari părinţi nevoitori află o legătură cauzală între patima mâniei şi cea a desfrânării, de unde iese că cei mai mânioşi sunt şi cei mai desfrânaţi.

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 29 februarie, Sfântul Nicolae Velimirovici)