pridvorul lui laurentiu dumitru

Răbdarea creştină este o răbdare blândă, pe când răbdarea aceea care ascunde o neputinţă plină de răutate nu se deosebeşte cu nimic de răzbunarea drăcească. Sfinţii noştri sunt mari în toate evangheliceştile virtuţi, dar mai ales întru blândeţea răbdării lor! Poate că aceasta ne pare nouă ca cea mai mare virtute a lor tocmai pentru că noi înşine suntem atât de mici în ea. Când Părinţii pustiei s-au strâns odată în jurul Avvei Ioan cel Pitic ca să audă cuvânt de învăţătură, un oarecare invidios a cârtit: „Vasul tău, o, Ioane, este plin cu otravă!”. La aceasta blândul Ioan a răspuns îndată: „Tu zici aceasta uitîndu-te doar pe din afară; dar oare ce ai fi spus dacă ai fi putut să pătrunzi cu privirea şi pe dinăuntru?”.
Un alt exemplu (n.n.), când l-au scos pe Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, ca să-i taie capul, el a poruncit ca după moartea lui călăul să primească douăzeci şi cinci de galbeni de aur…

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 23 iunie, Sfântul Nicolae Velimirovici)