pridvorul lui laurentiu dumitru

Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

Diminuarea sfinţeniei şi a iubirii în căsătorie, cauza apariţiei nefericirii celor căsătoriţi

Sfinţenia e una din finalităţile căsătoriei creştine. Virtuţile ce cresc în răsadniţa căsătoriei sunt consecinţele sigure ale sfinţeniei şi ale frumuseţii spirituale. Taina Nunţii, mai ales, e îngemănarea dintre aceste două. Împreunarea lor ne dezvăluie în ce constă fericirea în căsătorie, a cărei temelie este iubirea. Iubirea cere ca frumuseţea să lumineze în tot timpul vieţii şi să susţină în inimile celor doi soţi aspiraţia de a descoperi în ei şi prin ei darurile Împărăţiei lui Dumnezeu. O antinomie însă stăruie la confluenţa dintre iubire şi frumuseţe. Numai frumuseţea spirituală se cuvine a fi iubită, căci numai ea este manifestarea sensibilă a Sfântului Duh, scopul vieţii fiind tocmai dobândirea Acestuia. Dar frumuseţea cerească poate fi umbrită şi întunecată de cea pământească, iar soţii pot astfel uita de destinul lor veşnic. În această situaţie, adevărul divin se degradează şi poate să dispară. Având frumuseţea spirituală în centrul vieţii sale, căsătoria creştină nu poate da naştere decât la roade fericite. Ea va satisface deopotrivă năzuinţele sfinte ale celor doi soţi, ca şi trebuinţele tot atât de sfinte ale copiilor lor. Vor fi lipsiţi însă de aceste roade când sfinţenia se va pierde, iar dragostea dintre ei va uita de calea frumuseţii spirituale.
E un fapt de constatare curentă că sunt multe căsătorii nefericite. Vorbind în termeni accesibili înţelegerii comune, ele au drept cauză principală uitarea, la unul sau la altul dintre soţi, daca nu la amândoi, a obligaţiilor lor sfinte, uitare ce se traduce adesea prin nesocotirea devotamentului, fidelităţii, bunăvoinţei, înţelegerii şi a respectului reciproc.
După cum se ştie, absenta iubirii adevărate are efecte lamentabile în viaţa conjugală, care pot duce până la disoluţia căsătoriei însăşi. Ar fi o eroare să credem că virtuţi de felul celor amintite (în capitolele anterioare ale cărţii, n. n.), necesare vieţii comune, nu ar comporta nici o profunzime şi nu ar fi legate fiinţial de căsătorie, refuzându-li-se în mod superficial un sens spiritual. Acest sens nu rezidă doar în faptul că iubirea este înserată, sub diverse forme, între nenumăratele lucruri ale vieţii zilnice, pe care le transfigurează, ci tot atât de mult în faptul că vatra în jurul căreia se află cei doi soţi devine un altar de jertfă, prin care ei îşi unesc sufletele în încercări şi suferinţe comune, mai ales cele legate de naşterea şi creşterea copiilor.
Altarul vieţii conjugale trezeşte în soţi vocaţia unei vieţi duhovniceşti. Dragostea, însă, mai ales la începutul căsătoriei, împotriva aparenţelor chiar, rămâne între soţi fragilă. Dacă soţii nu iau bine seama, absorbiţi de însăşi nevoile vieţii căsătoriale, vor fi incapabili să accepte sacrificiile cerute de traiul în comun. Ei vor lăsa să crească şi să se dezvolte capriciile lor individuale şi va veni o zi când aceste capricii vor ucide dragostea. La capricii se adaugă frivolităţile. Daca soţii ştiu de obligaţiile ce revin iubirii curate, ei vor evita tentaţiile, neînţelegerile, vor căuta să potolească disensiunile şi, astfel, se vor exercita reciproc în blândeţe şi iertare. În măsura dezvoltării unei vieţi spirituale, în căminul conjugal sporeşte şi intimitatea dintre cei doi soţi. Iubirea autentică prevalează asupra oricăror conflicte şi rezolvă, în modul cel mai fericit, multe din problemele relaţiilor dintre ei. Lipsa acestei iubiri, dimpotrivă, îi face pe fiecare dintre ei să meargă până la capătul resentimentului şi nemulţumirilor lor. Dimpotrivă, aspiraţia spre frumuseţe şi curăţie obligă pe cei ce se iubesc să lucreze asupra lor înşişi, să substituie prezenţa resentimentelor cu efortul de a se smulge din lanţurile realităţii pământeşti.
„Făpturile sunt întemeiate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu, ca pe o punte de diamant, dedesubtul adâncului infinităţii lui Dumnezeu, deasupra adâncului propriului neant” spune Filaret al Moscovei. Dintr-un elan infinit şi veşnic de iubire dumnezeiască au putut să apară şi alte existenţe, alături de Dumnezeu şi în dependenţă de Dumnezeu. Omul a fost creat să servească doar proslăvirii Celui Preaînalt. Din această cauză, făpturii i s-a încredinţat iubirea ca supremă valoare. Iubirea nu este posibilă decât între două persoane, între două subiecte. Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică faptul că dragostea, când uneşte soţii în comuniunea veşnică, „nu are principiul ei în natură, ci în Dumnezeu, după cum nici Iisus Hristos, unindu-se cu mireasa Sa, Biserica, nu a fost mai puţin unit cu Tatăl”. Astfel, Dumnezeu se face şi garantul libertăţii făpturii sale. Ajutorul acesta nu-i revine omului din afară, ci din interior, din vistieriile inimii sale. El se adresează libertăţii spiritului său ca o invitaţie la fericire, dar şi ca o chemare la dăruire. Devotamentul lui este viu în măsura în care îşi păstrează credinţa în Cel care îl susţine. Pierderea credinţei duce la alterarea devotamentului şi chiar la pierderea lui.

Remediile căsătoriei nefericite

Remediile căsătoriei nefericite privesc, deopotrivă, metode terapeutice şi preventive, în funcţie de rolul pe care îl au de a vindeca sau de a preveni relele ce se cuibăresc în căminul conjugal. Între remediile terapeutice numim pe acelea ce vor să suprime, să atenueze şi să paralizeze cauzele prezente ale căsătoriilor nefericite actuale. Aplicarea lor, în genere, aparţine artei duhovniceşti, respectiv scaunului mărturisirii. De cele mai multe ori, cauzele actuale provin din neglijarea îndatoririlor morale ce le revin soţilor în viaţa conjugală. De aceea cel mai bun sfat ce li se poate recomanda este întoarcerea la practica obligaţiilor fundamentale care au fost uitate sau violate. Fărădelegea trebuie să fie însă iertată de Dumnezeu Însuşi. Astfel, soţii vinovaţi se cuvine să-şi restabilească relaţia lor cu Dumnezeu, pe drumul strâmt al înălţării care edifică. Prin intervenţia duhovnicului în scaunul mărturisirii, soţii ajung să-şi aparţină din nou lor înşişi, să se bucure de libertatea pe care o regăsesc pe drumul refacerii spirituale, să fie persoane care trăiesc pentru sfinţenie şi adevăr. Nimeni nu ajunge la starea de har dacă nu-şi supune voinţa sa naturală voinţei divine. Soţii cei mai recalcitranţi vor afla împăcarea într-o voinţă sinceră şi eficace de a fi unul faţă de altul respectuoşi, fideli, iubitori şi devotaţi. E vorba de principiul şi garanţia unei împăcări sincere. Forţele care le sunt necesare pentru a se ierta reciproc şi a inaugura o viaţă nouă de uniune perfectă le sunt garantate de către harul divin izbăvitor.
Remediile preventive urmăresc să suprime cauzele care duc la încheierea unor căsătorii expuse de la început primejdiei de a se desface (…). Ne vom mărgini la acele motive care creează o atmosferă nefavorabilă înfiripării căsătoriei trainice. Între acestea amintim: perversiunea unor moravuri, datini sau obiceiuri, diviziunea concepţiilor morale privitoare la căsătorie (hedonism, senzualism, individualism). Independenţa de orice lege care ar putea să-şi rostească imperativul în interiorul conştiinţei; ignorarea oricărui scop de ordin moral, social sau religios şi ca urmare totala nepercepere a jertfei, a devotamentului care nu rodeşte o imediată şi simţită „binefacere”, refuzul de a crede în valoarea şi realitatea a ceea ce nu e util şi nu se întoarce spre profitul individual, sunt elemente potrivnice concepţiei naturale şi creştine ale căsătoriei. Viitorii soţi trebuie sa evite orice orientare nerealista. Vor reuşi la aceasta cu atât mai uşor cu cat vor lua mai multe precauţii atunci când se căsătoresc.
Unul dintre cele mai mari inconveniente în calea pregătirilor pentru căsătorie constă în faptul că perspectiva divorţului face să se neglijeze însăşi luarea precauţilor. Astfel, această perspectivă înmulţeşte căsătoriile nefericite, deoarece strecoară nădejdea că te poţi angaja fără risc într-o căsătorie din care eşti sigur ca poţi ieşi fără mari dificultăţi. Raţiunea şi prudenţa se impun deci ca datorii stricte viitorilor soţi şi la fel acelora care îi sfătuiesc şi-i călăuzesc în alegerea lor, începând cu părinţii. Cu cât mai mulţi îşi dau seama de caracterul unitar absolut şi indisolubil al căsătoriei creştine, cu atât trebuie să îndemni pe logodnici să se retragă la vreme, dacă socotesc că alegerea lor e greşită. Toţi aceia care se depărtează de lucrurile fără prihană, fie acest lucru cât de tainic, se trădează foarte repede în alegerea lor de sexul celălalt şi sunt atunci aspru pedepsiţi prin înjosirea şi pustiul ce-l aduce cu sine orice legământ cu prihană. De aceea nu arareori un bărbat nehotărât şi care nu s-a dezrobit de cultul superficialităţii este pedepsit de o femeie superficială care, potrivit alegerii lui tainice, trebuie să-i fie ursită.

(Din cartea “Adevărul şi frumuseţea căsătoriei”, Alba Iulia, 1996)