pridvorul lui laurentiu dumitru

“Cu toate că am murit, sunt viu” (Sfântul Ioan Maximovici)

De multe ori am observat că minunile, faptele minunate din Vieţile Sfinţilor sunt tăgăduite de unii creştini ce consideră că s-a exagerat puţin, aşa pentru frumuseţea textului. Spre exemplu, mă întreba zâmbind un creştin: “Chiar a săpat un leu groapă Sfintei Maria Egipteanca? Cum pot să cred aşa ceva!?”.
Pentru toţi acei fraţi ai noştri suspicioşi, atinşi de îndoială, prezentăm în linii mari viaţa şi minunile celui ce a fost şi, mai ales, este Sfântul Ioan Maximovici (1896-1966), făcător de minuni al vremurilor noastre, Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco. El a fost proslăvit în 1994 la San Francisco de către Biserica Rusă din exil şi sărbătorit în data de 19 iunie/2 iulie (L.D.).

Viaţa
Ioan Maximovici, Mihail după numele de botez, s-a născut în regiunea Harkov din sudul Rusiei în 1896 într-o familie de viţă veche, renumită prin evlavia şi patriotismul ei. Neamul Maximovici a mai dat Bisericii un sfânt în persoana Sfântului Ierarh Ioan, Mitropolitul Tobolskului (sec. al XVIII-lea), scriitor şi poet duhovnicesc, luminător al Serbiei, canonizat în 1918.
Încă din copilărie, Mihail se deosebea de ceilalţi copii printr-o religiozitate profundă, colecţionând icoane, cărţi duhovniceşti şi istorice. Moşia familiei fiind în vecinătatea Mânăstirii Sviatogorsk, tânărul Mihail petrecea toată vara la mânăstire. Va face şcoala militară la Poltava, în aceşti ani întâlnind pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a rămas pentru el un model de sfinţenie toată viaţa. După şcoala militară vrea să urmeze Academia duhovnicească de la Kiev, însă la insistenţele părinţilor, din dorinţa de a nu-i supăra, se înscrie la Drept. Sfârşitul studiilor coincide cu începutul groaznicei revoluţii din Rusia.
În 1921, întreaga familie emigrează la Belgrad. În 1925 a absolvit Facultatea de Teologie. În 1926 a fost tuns în monahism primind numele Ioan şi hirotonit ca ierodiacon, apoi ieromonah în Mânăstirea Milkovo.
În 1934 este hirotonit episcop, deşi nu avea deloc astfel de năzuinţe. Se spune că atunci când a fost chemat la Belgrad a fost convins că e o confuzie, că-i vorba de un alt ieromonah Ioan…
A fost trimis în China, în eparhia Shanghaiului. Aici el desfăşoară o activitate rodnică în organizarea unor societăţi filantropice şi de binefacere, aplanează conflicte religioase, ridică o catedrală.
Odată cu venirea comuniştilor la putere, colonia emigranţilor ruşi din China a fost nevoită să se refugieze şi de acolo.
În 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis în Europa, mai întâi la Paris, apoi la Bruxelles. În 1962 îl întâlnim la San Francisco unde va găsi comunitatea scindată şi construcţia marii catedrale oprite. Vlădica Ioan s-a adresat credincioşilor cu rugămintea de a face donaţii pentru continuarea lucrărilor. Trezeşte un neobişnuit entuziasm în rândul americanilor ortodocşi, iar catedrala se va ridica.
În 1963 se va organiza cu blagoslovenia sa Frăţia Preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.
Moare însingurat, cum a şi fost mereu de când devenise arhiereu, la doar 70 de ani. Vlădica Ioan a rămas în memoria credincioşilor nu prin severitatea sa, ci prin blândeţea, veselia şi chiar prin ceea ce se numeşte „nebunie întru Hristos”.

Minunile
După trecerea în veşnicie a arhiepiscopului Ioan, în presă au apărut numeroase materiale atestând sfinţenia sa: tămăduiri miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vieţii sale, privegherea în timpul nopţii, apariţiile sale după moarte, darul clarviziunii, pogorârea vizibilă a flăcărilor în timpul Sfintei Liturghii şi, în sfârşit, ceea ce nu toţi au fost capabili să preţuiască (poate din cauză că acest aspect al sfinţeniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) – nebunia lui pentru Hristos.
Vlădica îşi orânduia viaţa după Legea lui Dumnezeu, fără să se gândească cât de imprevizibile şi chiar stranii pot părea faptele sale celor ce se conduc după criterii pur omeneşti. De obicei mergea pe jos, adesea desculţ, vizitând spitale, aziluri şi ospicii. Slujea desculţ şi în biserică. Se spune că era cunoscut ca sfânt şi în rândul altor confesiuni, bunăoară, un preot catolic parizian spunea unor tineri: „Afirmaţi că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinţi… De ce să vă prezint dovezi teoretice, când astăzi pe străzile Parisului umblă un sfânt – sfântul Jean cel Desculţ!” Era ştiut în mai toate spitalele europene că acest arhiereu era în stare să se roage toată noaptea pentru un muribund şi era chemat nu doar de ortodocşi… Se spune că de obicei părintele se îndrepta direct spre camera muribundului înainte ca cineva să apuce să i-o arate. Uneori anunţa dimineaţa că muribundul s-a vindecat complet (cazul unui copil, povestit de medic N.N. Barabanov). S-a întâmplat, de asemenea, ca o femeie muribundă să insiste ca vlădica să vină să o împărtăşească. Numai că o soră medicală i-a spuse că în spital nu funcţionează telefonul căci un taifun însoţit de ploaie torenţială rupsese toate cablurile şi nu putea să părăsească spitalul înainte de ora 6. Se spune că a ajuns la femeie în 30-40 minute, spunând că a fost chemat, că cineva îl aşteaptă. Deseori Sfântul vindeca prin rostirea unei rugăciuni sau stropirea cu apă sfinţită.
Se spune că avea darul să potolească stihiile naturii. În timpul celor 27 de luni cât a stat sfântul cu refugiaţii ruşi din China, în insula Tubabao nu au văzut decât un taifun şi acela şi-a schimbat cursul. Sfântul Ioan înconjura în fiecare noapte lagărul însemnându-l din cele 4 direcţii cu semnul Sfintei Cruci. Taifunul făcea de obicei ravagii în zonă, ceea ce a şi făcut şi în insulă după ce a fost părăsită de vlădica şi ruşii refugiaţi.
Aflându-se în Marsilia nu s-a sfiit să oficieze singur pomenirea regelui sârb Alexandr I (+ 1934) pe un trotuar circulat, locul uciderii monarhului.
Se străduia să săvârşească zilnic Liturghia şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Mulţi au mărturisit că l-au văzut pe părintele îmbrăcat în lumină când slujea sau predica. În prima şi ultima săptămână a Postului Mare nu se atingea de mâncare, în restul postului consumând foarte puţină mâncare. Nu dormea pe pat, întreaga noapte priveghea şi se ruga sau citea din Scriptură. Aţipea de obicei aproximativ o oră. A ştiut dinainte când şi unde îşi va da obştescul sfârşit.
Sfântul Arhiepiscop Ioan era foarte pretenţios faţă de preoţi şi faţă de toţi cei ce slujeau în biserică interzicând cu desăvârşire să se sară vreun rând din rânduielile slujbelor. De asemenea, nu îngăduia ca femeile rujate să se apropie de Sfânta Cruce.
A insistat în multe ocazii şi consfătuiri arhiereşti să fie cinstiţi în Biserică sfinţii cei vechi ai Apusului.
Acatistul Sfântului Ioan Maximovici a fost alcătuit în cinstea dascălului său de către Părintele ieromonah Serafim Rose şi încuviinţat de către Prea Sfinţitul Nectarie (Konţevici) de Seattle.
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Ioane, părintele nostru, făcătorule de minuni al vremurilor din urmă!